Copilul Interior (si Parentingul Toxic) ★ Episodul 28 | The Real You Podcast

De
Petre Barlea

7 octombrie 2020

Daca in episodul cu Rusinea Toxica ti-am prezentat perspectiva aparent extrema a psihologilor John Bradshaw si Virginia Satyr – care spun ca vasta majoritate a adultilor de astazi au fost afectati de ceea ce li s-a intamplat in copilarie – astazi o sa-ti prezint ce spune Alice Miller in faimoasa ei carte „Drama Copilului Interior”.

Alice Miller si Drama Copilului Interior

Majoritatea clientilor care intra in terapie ne spun ca au avut o copilarie buna. Drept consecinta, ne-am astepta ca ei sa aiba o stima de sine adecvata, o satisfactie crescuta fata de viata si un anumit nivel de armonie – insa, adeseori, exact opusul este valabil. Acesti clienti se descurca foarte bine atunci cand pornesc un proiect, nu de putine ori sunt admirati, respectati si chiar invidiati de cei din jur. Cu toate astea, nu sunt impliniti si fericiti. Se asaza pe canapeaua noastra si ne descriu cum in spatele unei vieti aparent functionale se ascunde depresia, sentimentul de vid interior, o senzatie de alienare fata de ceilalti si sentimentul ca viata lor nu are un sens clar, o semnificatie si o directie.

XAceste sentimente incep sa iasa la suprafata atunci cand „masca” (mecanismele tipice de coping – perfectionismul, workaholismul, compulsiile, narcisismul) inceteaza sa-si mai faca efectul. Si atunci sunt vizitati de anxietate, incordare, sau sentimente profunde de vinovatie si rusine.

Care e motivul din spatele unor astfel de perturbari, la niste oameni atat de dotati?

In discutiile initiale, ne dau de inteles ca au avut parinti intelegatori – macar unul dintre ei a fost super intelegator. Iar atunci cand nu a fost…vina a fost in exclusivitate a lor – ca nu au fost cuminti, si nu au stiut cum sa-si exprime emotiile. Isi povestesc copilaria fara niciun pic de empatie fata de copilul care a existat odata. Ceea ce e remarcabil – spune Miller – pentru ca oamenii acestia au, totusi, o capacitate de introspectie remarcabila, si multa empatie fata de alti oameni. Insa relatia lor cu propria copilarie pare sa fie dominata de control, negare, lipsa de respect, compulsia de a controla etc.

Oamenilor le vine greu sa experimenteze unele sentimente – gelozie, invidie, furie, singuratate, neputinta, anxietate, amaraciune – pentru ca au dezvoltat arta de a nu simti anumite sentimente…ca un copil bun ce erau.

Un copil nu poate simti astfel de emotii decat atunci cand e acolo cineva care sa poata sa il accepte pe deplin. Din pacate, nu este usor sa cresti un copil, mai ales daca ai propriul bagaj emotional. Iar daca persoana care-i poarta de grija copilului nu-i poate oferi suport pentru aceste emotii, copilul nu poate sa le experimenteze in secret…si nu le mai experimenteaza deloc. De aceea multi traumatologi spun ca anumite parti din personalitatea noastra ajung sa fie dislocate, separate de noi. Lipsa de contact cu aceste emotii se manifesta mai tarziu sub forma simptomelor clasice, care ii aduc pe adulti in cabinetul unui psihoterapeut: perfectionism, atacuri de panica, tulburare obsesiv-compulsiva, s.a.m.d.

Mama chiar isi iubeste copilul – in mod excesiv, chiar – dar nu in maniera in care are el nevoie sa fie iubit. Il iubeste ca pe un obiect al sinelui – intotdeauna cu conditia sa isi prezinte „sinele fals”: sa fie decent, cuviincios, sa-i faca pe plac, sa nu reactioneze disproportionat, s.a.m.d.

Narcisismul infantil

Psihanalistii vorbesc despre „narcisismul infantil” ca reprezentand o caracteristica tipica unei perioade incipiente a dezvoltarii umane, in care copilul se raporteaza la lume intr-un anumit fel.

In cuvintele psihanalistului britanic Edward Glover:

Un copil mic perfect sanatos poate fi egocentric, lacom, murdar, violent in temperament, distructiv, manifesta curiozitate sexuala, se pune in centrul universului, si are un simt al realitatii foarte primitiv. Neavand o constiinta bine conturata, poate avea o atitudine oportunista, dominanta, nechibzuita, si chiar sadica.

De aceea, Freud vorbeste despre „majestatea sa, bebelusul”.

Formarea sinelui fals

In acelasi timp, copilul mic depinde de parintii lui pentru supravietuire – la propriu. Ei ii asigura hrana, caldura, iubirea, si toate celelalte lucruri absolut esentiale. Mama e in centrul atentiei – iar ochii copilului o urmaresc peste tot, la fel cum o planta abia iesita din pamant se intoarce dupa lumina soarelui.

In aceasta perioada a dezvoltarii, mama are sansa fie sa incurajeze integrarea emotiilor, fie sa incurajeze refularea si separarea lor. Un copil care a avut sansa sa-si traiasca si integreze emotiile primare amintite mai sus, atunci cand trece in faza de separare poate sa renunte la simbioza cu mama lui. El va merge in mod natural catre autonomie si dezvoltarea propriei individualitati.

Insa daca parintii au fost, la randul lor privati de aceste nevoi, exista sansa sa nu ii poata oferi copilului lor acest cadru pentru dezvoltare.

Astfel, fiind iubit conditionat – cu conditia de a-si prezenta sinele fals, convenabil, decent – copilul interior, mic si singuratic se ascunde in spatele reusitelor lui. Si la un moment dat, se trezeste si intreaba:

Ce s-ar fi intamplat daca as fi aparut in fata ta rau, urat, furios, gelos, lenes, murdar, mirosind urat? Unde ar fi fost iubirea ta atunci? Si chiar am fost toate astea. Inseamna cumva asta ca nu pe mine m-ai iubit…ci doar ceea ce pretindeam sa fiu? Copilul educat, care se comporta frumos, care era empatic, intelegator si convenabil. Care, de fapt, n-a fost niciodata un copil… (Alice Miller)

Aceste intrebari sunt, de regula, insotite de multa durere, si vin la pachet cu constientizarea nevoilor reprimate. Adultul isi da seama cum se face ca isi cauta mereu o distragere atunci cand e miscat emotional, cand nu poate sa stea cu propriile lui emotii.

O mamica din Bucuresti spunea pe canapeaua unei colege de breasla, adoptand un ton dictatorial:

Acest copil este cel mai important proiect al meu.

Bineinteles, mamei nu i se parea nimic in neregula cu asta. Insa un psiholog stie ca nu poate sa se astepte la cel mai sanatos scenariu atunci cand cineva isi transforma copilul intr-un proiect.

Copilul are propriile lui nevoi de dezvoltare. Si are nevoie sa isi exprime emotiile autentice, fara teama de a-si face parintii sa se simta nesiguri, amenintati, sau furiosi atunci cand se exprima liber, pe deplin. Dezvoltarea armonioasa si sanatoasa include acest „narcisism sanatos”, urmat de nevoi de autonomie si inclinatii spre individualitate, care nu sunt vazute ca un atac sau o amenintare la autoritatea parintelui, si posibilitatea de a exprima impulsuri normale: gelozie, furie, sfidare – care sunt absolut normale la copii. Parintii nu ii cer sa fie special, si sa reprezinte in fiecare moment propriile lor atitudini etice.

Astfel, continuitatea si constanta lipsesc din dragostea parintelui – ele sunt oferite intermitent, in functie de fateta pe care o prezinta copilul. Insa ce lipseste cel mai mult este cadrul in care copilul sa-si experimenteze si sa-si simta emotiile. Astfel, parti din personalitatea lui sunt separate, partial reprimate.

Copiii sunt printre cele mai maleabile fiinte – au foarete putina autonomie la inceput, se uita intotdeauna catre parinti pentru ghidare si pentru a intelege cum sa se poarte. Cum e sa ai pe cineva la dispozitie, care poate sa devina o oglinda, un ecou, poate fi controlat, e complet centrat pe tine, nu te va parasi niciodata (pentru ca nu poate) si iti ofera atentia deplina si admiratia.

O mama nesigura pe ea din punct de vedere emotional, cu bagajul propriu, este dependenta de copilul ei, care trebuie sa se poarte frumos, si sa intre intr-un rol. Ea ar putea sa-si ascunda nesiguranta fata de copil si fata de restul lumii in spatele unei fatade dure, autoritare. Copilul va dezvolta abilitatea remarcabila de a percepe si raspunde intuitiv si inconstient fata de nevoile parintilor. Acest comportament ii asigura iubirea.

Ce este copilul interior?

„Copilul Interior” este o metafora folosita adeseori in pop psychology (genul de psihologie din revistele glossy) sau de psihoterapeutii de orientare analitica pentru a face referinta la un aspect inconstient al personalitatii umane, care stocheaza amintiri si reactii emotionale puternice, imprimate / invatate la varste fragede. El este o parte din „harta mentala” pe care o folosim sa navigam prin realitate, si adeseori ne modeleaza comportamentul – mai ales reactiile emotionale la triggere care ating rani puternice – abandon, respingere, neputinta, esec, descumpanire etc.

In ce fel poate sa fie parentingul problematic?

Cedarea treptata a controlului si autonomiei

Atunci cand vine pe lume, un copil are 0% control, iar parintii 100%. Treptat, pana la varsta de …sa zicem, 20 de ani, parintii cedeaza cate putin din control, pana cand copilul ajunge sa aiba 100% control si parintii 0%. Practic, parentingul este pregatirea pentru viata, pregatirea pentru a fi propriul tau stapan, a-ti dezvolta propria individualitate si a prelua complet fraiele vietii.

Dar…ce te faci cand avem de-a face cu:

helicopter parenting
„smother mother”
parenting venit de la un narcisic sau psihopat
parinti cu anxietate excesiva
parinti cu nucleu paranoid
si alte categorii de parinti care isi trateaza copilul ca pe o extensie a propriei lor persoane?

Ei pot sa devina obsedati de control (ca sa nu pateasca ceva copilul), vor incerca sa previna orice probleme sau greseli (sa aiba o viata perfecta), sau chiar il vor manipula emotional (pentru implinirea propriilor nevoi inconstiente). Parentingul poate sa fie, atunci, despre propria lor nevoie de siguranta, imagine de sine s.a.m.d.

Parintii sanatosi le lasa copilului lor o anumita marja de libertate in care sa experimenteze alegeri si consecintele alegerilor lor.

Atunci cand parintele strange surubul controlului prea mult, copilul ghici ce face?

Devine un pic rebel, evident. Drept reactie, parintele strange si mai tare surubul controlului, iar copilul se razvrateste si incearca sa impinga si mai mult limitele impuse. El poate sa capete, astfel, dispret fata de orice forma de autoritate – inclusiv autoritatea interna, acea voce care ii spune, de exemplu, sa se culce devreme, sa se hraneasca adecvat si sa aiba grija de el.

Daca oamenii din politica si din corporatii abuzeaza de putere…de ce n-ar face-o si parintii?

Alte forme ale parentingului disfunctional

Parenting disfunctional sau chiar toxic nu inseamna doar control excesiv si descurajarea autonomiei si individualitatii. El poate lua multe forme:

lipsa empatiei fata de emotiile copilului
lipsa de respect, critica excesiva, jigniri, luat peste picior, umilire
centrarea pe sine si propriile nevoi, in detrimentul nevoilor copilului
reactivitate emotionala disproportionata (furie, urlete etc.)
pasiv-agresivitate
comportament manipulativ, santaj
iubire puternic conditionata (te iubesc daca iei 10 si te porti frumos; altfel, iti arat dezgust si ura)
tendinta de a da vina pe copil si a nu-ti asuma responsabilitatea pentru propriile tale comportamente si reactii emotionale (o forma de gaslighting)
presiune excesiva, cereri de perfectiune si performanta nerezonabila pentru varsta
acte de cruzime, violenta fizica si verbala
probleme cu granitele: lipsa granitelor sanatoase, inconsecventa in mentinerea granitelor (azi te pedepsesc, maine nu…pentru ca sunt in toane bune, poimaine iar fac urat de tot – pentru exact acelasi comportament), setarea de granite mult prea rigide
intrarea in competitie cu propriul copil
incest emotional: implicarea copiilor in scandalurile adultilor, infidelitati, folosirea copilului drept mesager de razboi sau depozitar al unor secrete ale familiei
nerespectarea intimitatii copilului – cautat prin ghiozdan, sertare, camera (in orice situatie, nu doar in cazuri extreme)
dublul standard (tata are voie sa se enerveze si sa urle din toti rarunchii…eu si cu mama nu avem voie, el are voie sa fie lenes si iresponsabil, ceilalti nu)
transformarea unui copil in „oaia neagra a familiei” sau „tap ispasitor„
folosirea fricii si terorii pentru a obtine respect din partea copilului – intr-o familie sanatoasa, copilul isi respecta parintii fara sa ii fie frica de ei
rasfatul excesiv sau idolatrizare, cresterea copilului ca un tiran sau o printesica rasfatata

Care sunt consecintele?

Bineinteles, parentingul problematic nu ramane fara consecinte:

Intrarea in roluri

copilul invizibil: nu-l vezi, nu-l auzi. E in camera lui, cu revistele lui colorate, cu cartile lui, cu tableta lui. Nu face cereri, nu protesteaza, nu exprima nevoi, nu creaza valuri si probleme.
copilul slab, neputincios, bolnavicios: „nu poate, saracul”, nu stie, e stangaci, mereu se autosaboteaza si devine o victima a circumstantelor vietii
narcisicul sau tiranul
Gica-contra, rebelul: cel care sfideaza, face exact invers, creaza probleme la tot pasul
salvatorul, copilul parentificat: devine adult inainte de vreme, are grija de fratiori, surori si chiar de parinti, care nu pot sa isi poarte de grija pentru ca sunt inecati in propria depresie, alcoolism, s.a.m.d. Vrea sa salveze pe toata lumea, sa medieze conflicte, sa impace, „sa faca sa fie bine”.

„Ranile care ne impiedica sa fim noi insine”

Pete Gerlach vorbeste despre cateva rani:

Crearea unui Sine fals – o versiune a ta care sa le faca pe plac parintilor, societatii…care sa se adapteze la conditiile date.
Un sentiment excesiv de rusine (supranumit si „stima de sine scazuta” – termenul mai soft si mai politically-correct) sau falsa vinovatie si inadecvare.
Frici: anxietate excesiva, teama de esec, de a fi criticat(a), teama de respingere, teama de abandon, teama de intimitatea autentica, teama de pierdere a controlului, teama excesiva fata de necunoscut.
Dificultatea de a avea incredere: in propriile noastre forte sau in altii. Ori nu ai incredere deloc, in nimeni, ori ai prea multa incredere, la fel ca un copil naiv.
Distorsionari semnificative ale realitatii: negarea cronica, minimizarea, idealizarea, catastrofizarea, proiectia, intelectualizarea, rationalizarea, nevoia de amortire si anesteziere a emotiilor carora nu putem sa le facem fata

Toate aceste rani pot sa creeze obstacole in a simti, in a iubi, pot sa impiedice empatia, si sa cauzeze acele simptome:

dependentele
obezitatea
obsesii
compulsii
esecul in cariera
depresia
divortul
abandonarea scolii sau a viselor si planurilor proprii, lipsa de speranta
izolarea
multe dintre bolile mentale
fanatism
participarea in grupuri infractionale
suicidul
…si multe alte probleme personale si sociale

Lise Bourbeau vorbeste in cartea ei despre „cele 5 rani”.

Rana respingerii
Rana abandonului (care poate fi doar abandon emotional)
Rana umilirii
Rana tradarii
Rana nedreptatii

Autoarea spune ca majoritatea putem suferi de cel putin 4 dintre ele. Inca o perspectiva aparent extremista. Este fascinant sa citesti descrierile acestor rani, pentru ca e posibil sa te regasesti macar partial, pe alocuri.

Aceste rani salasluiesc in subconstient, si sunt acoperite de straturi intregi de protectie: negare, idealizare, refulare etc. In acest fel, nu luam contact cu ele.

Parenting = cea mai grea meserie din lume

Meseria de parinte e cea mai grea. Nu te nasti invatat, si nu te pregateste nimeni pentru ea.

Asadar, ideea nu e nici pe departe sa ne judecam si condamnam parintii. Ei au facut cat au stiut si cat au putut. Si ei cara propriul bagaj emotional nerezolvat dupa ei.

Gandeste-te cat de greu poate sa fie sa jonglezi cu absolut toate provocarile zilnice ale vietii de adult (foarte multe la numar), si in acelasi timp sa iti pastrezi calmul si cumpatul, sa intelegi nevoile copilului si sa poti sa ii si asiguri hranirea lor. Practic, jonglezi cu zeci de bile simultan.

Multe dintre nevoile de dezvoltare ale copilului apar simultan – ceea ce poate fi de-a dreptul coplesitor – atat pentru copil, cat si pentru parinte. Copiii nu au vocabularul articulat cu care sa exprime aceste nevoi, iar parintii pot nu inteleaga (1) care sunt nevoile si (2) cum sa faciliteze indeplinirea lor. De altfel, „crizutele” pe care le face copilul sunt, adeseori, strigate disperate dupa ajutor, nearticulate, pentru ca nici el nu intelege prin ce trece, si nu stie cum sa gestioneze aceasta povara – povara emotiilor concomitente si contradictorii.

Gandeste-te ca un parinte care nu stie el cum sa faca fata: stress-ului, anxietatii, esecului, geloziei…si altor provocari normale ale vietii…nu are cum sa ofere un model, un exemplu de gestionare al acestor provocari.

Pe alocuri, parentingul poate fi ca mersul pe sarma – echilibrul e extrem de greu de mentinut. Daca-i dai prea multa atentie nu e bine, daca-i dai prea putina, iarasi nu e bine. Daca-i dai prea multa autonomie nu e bine, daca-l controlezi excesiv iarasi nu e bine.

Asa ca putem sa avem un moment de recunostinta pentru acei oameni care au practicat cea mai grea meserie din lume – asa cum au putut, si asa cum au stiut.

Ce e de facut?

Solutia este numita, in mod generic „reparenting”. Reparenting inseamna sa ne reconectam la „copilul interior”, sa-i constientizam nevoile si sa ii oferim alinare acum, la varsta adulta. Aceasta este esenta vindecarii. Desi amintirile nu pot fi schimbate, putem, totusi, sa le constientizam si sa schimbam felul cum ne raportam la ele, si sa mai luam din incarcatura emotionala pe care o au. Drept consecinta, aceste rani ne pot influenta in mai mica masura comportamentul.

Despre reparenting vom vorbi intr-un episod viitor al Podcastului.

Despre solutii am mai vorbit in alte articole: