În acest articol vei afla lucruri pe care probabil nu le ştiai despre hipnoza de spectacol.

Aproape cu toţii am auzit despre oameni care ajung să latre precum câini sau să măcăne precum raţe, să se creadă altcineva, să-şi uite propriul nume sau să facă tot soiul de lucruri mai mult sau mai puţin spectaculoase şi/sau neobişnuite la „comanda” unui hipnotist.

În ce măsură sunt unele dintre aceste fenomene reale? În destul de mare măsură!

Însă sunt acei oameni cu adevărat „controlaţi” de către hipnotist? Nicidecum!

Pentru a realiza fenomenele pe care reuşeşte să le obţină, hipnotistul de scenă beneficiază de cooperarea omului. Asta nu înseamnă că hipnotistul a aranjat ceva dinainte (deși se practică și acest lucru), ci pur și simplu că omul acela vrea în mod onest să-i ajute spectacolul. Cooperarea este acordată voluntar, și poate fi retrasă în orice moment. Așadar, subiectul nu devine un simplu zombie, ci doar se conformează conștient și ulterior inconștient (predând comanda proceselor motorii, imaginare, voliționale, ș.a.m.d. propriului subconștient).

În lumea reală au existat destule cazuri când unii oameni de pe scenă deschideau brusc ochii, ieșeau din transă și plecau atunci când nu rezonau cu sugestiile. Însă nu veți vedea pe Youtube astfel de filmări foarte des, ci mai degrabă reușitele – la fel ca în magie și iluzionism.

Pe lângă cele descrise, hipnotistul mai apelează la câteva trucuri şi secrete ale meseriei, pe care le voi creiona în rândurile următoare.

Trucuri din trusa hipnotistului de scenă

Orice hipnotist de scenă inteligent şi eficient — la fel ca orice alt showman — îşi planifică din timp rutina. El ştie să realizeze anumite lucruri, într-o anumită ordine, care îi asigură succesul spectacolului. Cu experienţa vine şi o rafinare a acestor tehnici.

Teste de sugestibilitate şi selecţia subiecţilor

La ce sunt bune testele de ‘hipnotizabilitate’? Ele constau în administrarea unor probe: publicul este invitat să producă anumite fenomene hipnotice, care scot la iveală atât abilităţile cât şi disponibilitatea unor indivizi din sală de urma sugestii simple, şi apoi mai complexe.

El începe, aşadar, prin a selecta acei oameni din sală ar fi cel mai dispuşi să urce pe scenă şi „să se dea în spectacol” în faţa mulţimii. El îi va lua pe scenă doar pe cei care au demonstrat că pot răspunde cu brio la câteva fenomene hipnotice pe care le sugerează iniţial întregii săli, la începutul spectacolului.

Odată asamblat acest grup de protagonişti, partea cea mai grea din munca hipnotistului de scenă s-a încheiat.

Crearea expectaţiei

Hipnotistul ştie să comunice relativ clar ce presupune urcarea pe scenă pentru a face parte din spectacol: oamenii ştiu deja foarte bine că vor fi sursa amuzamentului şi uimirii publicului în acea seară, şi că vor face anumite lucruri sub influenţa hipnozei.

Presiune

O presiune mai mult sau mai puţin subtilă este aplicată din partea hipnotistului asupra subiecţilor să performeze precum sunt instruiţi. O presiune evidentă vine şi din partea publicului, care a venit în seara respectivă la show şi se aşteaptă să vadă ceva anume. Dacă mai apare şi o cameră video, s-a demonstrat că presiunea devine ceva mai mare, şi protagoniştii tind să lase limitările deoparte şi să performeze.

Încurajarea răspunsului hipnotic

Unii hipnotişti de scenă au obiceiul să spună, de exemplu că „oamenii sănătoşi mintal, încrezători şi buni răspund la sugestiile hipnotice întru tocmai precum sunt instruiţi„. Aceste mici trucuri de influenţă îi pot spori puţin rata de succes.

Însă, chiar şi fără acestea, unii dintre cei care urcă pe scenă chiar îşi doresc să colaboreze la reuşita spectacolului.

De asemenea, el poate include sugestii (directe sau indirecte) care leagă senzaţii subiective de mulţumire, de împlinire sau de calm apărute odată cu executarea sugestiilor. Astfel, oameni care ar fi fost anxioşi sau temători în faţa publicului au ocazia să se relaxeze şi să fie dezinvolţi, naturali, spontani — aşa cum sunt de multe ori oamenii în astfel de spectacole.

Selectarea atentă a participanţilor la spectacolul cel mare

După primul triaj al protagoniştilor, showman-ul mai poate alege să facă şi un al doilea triaj, mai invitând câţiva dintre ei să ia loc înapoi în sală — păstrându-i doar pe aceia care răspund mulţumitor la sugestiile sale. Acest lucru se întâmplă, de regulă, înainte ca grupul/comitetul final să fie invitat să ia loc pe scaunele de pe scenă.

A fi în centrul atenţiei

Să vă mai spun un mic secret: oamenii aceia pe care i-aţi văzut făcând tot felul de lucruri neobişnuite pe scenă pentru uimirea şi amuzamentul publicului aveau nevoie să se dea în spectacol în acel fel. Ideea de a fi în centrul atenţiei unei săli întregi de oameni şi de a fi sursa amuzamentului este un motivator suficient de puternic pentru unii ca să dezvolte o transă de calitate şi să performeze. Tot aceeaşi motivaţie îi face pe unii oameni, de exemplu, să urmeze o carieră în stand-up comedy şi tot ea i-a făcut pe Jim Carrey şi pe Eddie Murphy să fie actori.

Și până la urmă, de ce urcă pe scenă, vineri, la seara de karaoke, corporatiștii care au băut deja o bere sau trei? Pentru amuzament, exersarea dezinvolturii și spontaneității, depășirea fricii de a te expune în fața unui grup, distracție cu prietenii…motivații care pot fi vizibile și în hipnoza de scenă. Spre deosebire de alcool, hipnoza poate fi mult mai utilă în dizolvarea inhibițiilor, pentru că nu afectează capacitatea individului de a se concentra pe o singură idee pentru un timp îndelungat, ci din contră. De aceea, în show-urile care au loc în baruri și pub-uri, hipnotistul cu adevărat experimentat preferă să nu îi aleagă pe cei care au băut mai mult de o bere, pentru că sunt subiecți hipnotici slabi (nu se pot concentra foarte bine).

Nevoile enumerate mai sus pot fi observate la participanţii din sală — în momentul prealabil urcării pe scenă: cei care sunt mai vorbăreți (dar nu antagonici), cei care vor să iasă mai mult în evidență au mai mari șanse să fie chemați pe scenă.

Transa ca o scuză

Transa poate fi folosită de unii oameni — la fel ca alcoolul — ca o scuză („eram hipnotizat„) pentru a deveni dezinvolţi şi a face lucruri pe care nu-şi dădeau voie să le facă în mod normal. După cum spuneam, într-o transă se dizolvă adeseori şi timiditatea şi inhibiţiile obişnuite ale individului.

Fenomene care nu depind de transă

Deşi spectaculoase, unele dintre fenomenele produse nici măcar nu necesită o transă pentru a se putea dezvolta. Unele dintre acestea sunt folosite şi de mentalişti sau de magicieni.

 

Fenomene posibile în hipnoza de scenă

În The New Encyclopedia of Stage Hypnotism((Ormond McGill (1996), The New Encyclopedia of Stage Hypnosis, Norwalk, CT: Crown House Publishing)), Ormond McGill dedică un întreg capitol fenomenelor care se pot dezvolta în transă. În cuvintele sale:

„Ca răspuns la sugestii directe şi specifice, persoana hipnotizată poate să devină fericită sau supărată, înfuriată sau mulţumită, liberă în acţiuni sau reţinută, ori răutăcioasă. Poate să cânte şi să danseze, să strige, să râdă, să suspine cu amărăciune, să joace un rol, să vâneze, să pescuiască, să ţină o predică, să se roage, să recite o poezie sau să expună o teorie.

Expresia de pe faţa subiecţilor este impresionantă — pentru că pare extrem de onestă, nu falsificată sau simulată. Acest lucru se datorează faptului că ei nu joacă un rol în sensul obişnuit al expresiei (ca un actor), ci chiar cred că lucrurile sugerate se întâmplă în realitate. Este uimitoare acurateţea cu care un subiect hipnotic va imita un actor, de exemplu sau un personaj de televiziune pe care îl cunoaşte în detaliu: performanţa sa seamănă cu cel mai bun efort dat de un actor profesionist.

Unul dintre cele mai impresionante lucruri este performanţa şi acurateţea memoriei în hipnoză: se pot reaminti întâmplări, detalii, amănunte şi senzaţii ori stări experimentate în trecut, despre care se credea că au fost de mult uitate. Ele pot reveni în momentul prezent, la fel cum memoria poate fi ştearsă şi evenimente ori informaţii evidente pot dispărea complet din mintea individului, ca reacţie la sugestie.

Diferite efecte fiziologice pot fi produse, de asemenea. Subiectul poate să plângă şi să verse lacrimi cu jumătate de faţă, în timp ce râde cu cealaltă jumătate. Pulsul inimii poate fi accelerat sau încetinit, respiraţia la fel, iar perspirația poate fi indusă sau oprită şi ea tot prin sugestie. Dacă subiectului i se spune că are febră, pulsul său va deveni rapid, faţa îi devine roşie, iar temperatura corpului va creşte.”

Unor culturişti profesionişti li s-a sugerat că nu mai au putere nici măcar să ridice un creion de pe o masă — iar acest lucru a devenit real pentru ei((Maxwell Maltz (1989), Psycho-cybernetics. New York: Simon & Schuster.)): spre amuzamentul întregii săli, aceştia se chinuiau din răsputeri să ridice creionul, fără sorţi de izbândă. Unor oameni li s-a sugerat că o mână le este cufundată într-un bol plin cu gheaţă, iar cealaltă într-unul cu apă fierbinte — iar temperatura măsurată la suprafaţa pielii scădea, respectiv creştea.

Dave Elman le aducea subiecţilor săi un bol plin cu felii de lămâie, pe care aceştia le mâncau fără să schiţeze nici cel mai mic gest pe care un om l-ar face atunci când gustă ceva atât de acru precum o lămâie — ei crezând că mănâncă cu totul altceva, de fapt (de regulă, un măr).

Amnezia sugerată: subiectul îşi poate uita propriul nume, poate uita ziua sau locul în care se află, sau, într-o rutină faimoasă, acesta poate uita complet cifra „7”.

În trecut (anii ’50-’60), hipnotiştii de scenă voiau să lase impresia că le controlează oamenilor acţiunile și mintea. O mare prostie. Astăzi, acest trend a început să mai scadă, mulţi hipnotişti înţelepţi având un discurs care pune în centru capacităţile minţii umane şi fenomenele uimitoare pe care le poate produce individul mai degrabă decât pe vreo „putere” magică a hipnotizatorului.

Pentru că, până la urmă, este meritul oamenilor care produc acele fenomene, nu ale hipnotistului, care este un simplu ghid în această aventură.

Este hipnoza de scenă etică?

Unii dintre cei mai importanţi pionieri ai hipnozei, precum Milton H. Erickson sau Michael D. Yapko((Michael D Yapko (2003), Trancework – An Introduction to the Practice of Clinical Hypnosis, Londra: Routledge)) se pronunţă destul de categoric împotriva hipnotiştilor de scenă. Aceştia susţin că practica ei este complet ne-etică şi aduce o reputaţie falsă şi denigratoare hipnozei, coborând una dintre cele mai spectaculoase capacităţi ale minţii umane în derizoriu. Pe scenă, ea este folosită pentru amuzamentul şi uimirea altora, subiecţii fiind determinaţi să execute fenomene hipnotice ca răspuns la un stimul ”atât de degradant precum pocnitul din degete”.

Într-adevăr, hipnoza clinică nu se aseamănă absolut deloc cu hipnoza de scenă în manifestările şi structura ei, ea fiind exact la polul opus: este practicată într-un mediu securizant şi calm, cu respect şi consideraţie pozitivă faţă de client, conform unui cod etic şi al unui plan de raţional de intervenţie terapeutică.

Însă motivul pentru care nu putem ignora hipnoza de scenă, ci, din contră, consider că merită toată atenţia din partea celor care vor să exploreze tainele minţii umane este că unii hipnotişti de scenă sunt foarte buni. Ce te faci când unul dintre cele mai răsunătoare nume din istoria hipnozei – pe numele său, Dave Elman (fiul unui hipnotizator de scenă) – porneşte la drum studiind, experimentând (pe scenă) şi aprofundând hipnoza mai bine decât majoritatea clinicienilor, şi ajungând până la urmă să revoluţioneze domeniul hipnozei clinice? Dave Elman este omul care a răspândit practica hipnozei în rândul stomatologilor, al chirurgilor şi psihiatrilor din Statele Unite.

De asemenea, sunt voci care susțin că dacă nu ar fi existat atâția hipnotiști de scenă de-a lungul istoriei — inclusiv în prima jumătate a seculului XX, când practica ei clinică fusese aproape abandonată — hipnoza terapeutică nu ar fi fost la fel de răspândită.

• hipnoza