Lifestyle Design Podcast Psihologie

Rusinea Toxica si Vinovatia Sanatoasa ★ Episodul 23 | The Real You Podcast

pe
11 mai 2020

Descarca o copie MP3 portabila a episodului.

Astăzi vom avea o discuție foarte importantă despre două emoții, care stau la baza multora dintre problemele cu care se confruntă oamenii, dar despre care se vorbește prea puțin – rușinea toxică și vinovăția. Scopul meu e ca până la final TU să îți recunoști o parte din bagajul emoțional pe care-l porți după tine și să știi cum să îl gestionezi.

Despre depresie și anxietate se vorbește des, și peste tot. În schimb, rușinea e un subiect care nu e prea abordat, deși e la fel de important, poate mai important. Noroc cu oameni ca Brene Brown, care a deschis cutia Pandorei a vulnerabilității, un dialog de care era atât de mare nevoie în țara ei – America – unde oamenii-și albesc dinții și poartă masca seninătății și mimează împlinirea și sunt obsedați de competiție, dar în realitate mulți sunt pe antidepresive și anxiolitice.

Tanti asta a adus în atenția publicului general o discuție care în psihologie se poartă încă din anii ’60, iar în psihanaliză…dintotdeauna.  Așa că hai să vedem…

Ce este rușinea toxică?

Să-ți fie rușine!” sau ”Nu ți-e rușine?” De câte ori ai auzit replicile astea?

Rusinea toxica posturaExistă două tipuri de rușine: cea normală, sănătoasă și cea toxică. Orice om experimentează rușinea în diferite momente în viață.

Rușinea normală, sănătoasă ne previne să umblăm dezbrăcați într-un context pe care noi îl considerăm inadecvat. Funcționează ca beculețul de pe bordul unei mașini, care ne avertizează când ceva nu e în regulă în relația cu noi și cu lumea exterioară, când am trecut niște granițe, când am făcut lucruri de care nu suntem deloc mândri — ci din contră. De exemplu, când am călcat peste setul nostru de valori și filozofia noastră de viață, sau am făcut ceva condamnabil. Sau când am făcut o gafă, și am spus ceva inadecvat. Când avem o conștiință și ceva moralitate, inevitabil vom simți rușine în diferite momente ale vieții, când ne-am trădat propriul suflet sau pe cei dragi nouă, iar asta ne ajută să învățăm din greșeli și să facem alegeri mai bune ulterior.

Rușinea sănătoasă, adecvată, a fost descrisă ca o sursă autentică de spiritualitate și o busolă a conștiinței.

Rușinea sănătoasă îndeplinește o funcție, ne previne să ne jucăm de-a Dumnezeu, să avem un pic de umilință și de smerenie și de simț al proporției, să ne readucem aminte că suntem limitați, că avem nevoie de ajutor. Ne permite chiar să evităm să mai bem după ce ne-am lăsat de băut sau, dacă am scăpat iar peste gard în lucernă, să nu mai repetăm comportamentul. Pe cei cu ușoare tendințe narcisice îi ajută să aibă limite, pe cei compulsivi să se mai oprească puțin din muncă și micro-management. Problema e când rușinea e prea multă (în cazul celei toxice) sau prea puțină (lipsa ei, nerușinarea).

Rușinea normală nu durează pentru totdeauna – poate dispărea în câteva zile, sau doar câteva ore. Se poate opri când ai închis ușa de la baie și nu te mai vede nimeni dezbrăcat, sau când ai făcut ceva să îndrepți comportamentul inadecvat.

S-a făcut asemănarea între vinovăție și rușine sănătoasă, spunându-se că sunt cam același lucru. Brene Brown este una dintre persoanele care fac această asemănare. Freud, părintele psihanalizei, nu făcea nicio diferență între ele — le folosea cu același sens.

Există o diferență între vinovăție și rușine: vinovăția spune ”am greșit”, pe când rușinea toxică spune ”sunt greșit”. Pe de-a întregul. Ca ființă umană. Sunt o eroare. Sunt inadecvat. Ba chiar, la unii spune: nu ar fi trebuit nici să mă nasc. Îmi pare rău că exist.

Un exemplu pe care-l dă un autor este următorul: ai o pasăre ca animal de companie, iar ea se îmbolnăvește și moare. Reacția disporporționată e să te învinovățești că ești un om rău / nemernic pentru că nu ești în stare să te îngrijești de animal — și ești criminal. Vinovăția sau rușinea normală te avertizează că ai avut o viață prea haotică, ai trăit pe repede-înainte și nu ai observat că pasărea începuse să nu mai mănânce de câteva zile, și nu se mai simțea bine.

Rușinea toxică e un termen introdus de Sylvan Tomkins la începutul anilor ’60, și e o credință fundamentală în faptul că ești defect, stricat, inadecvat. Ea este un dușman al evoluției personale pe foarte multe planuri. Ea stă la baza majorității dependențelor, blochează progresul și maturizarea personalității, afectează relațiile dintre oameni, sabotează dezvoltarea personală, profesională și spirituală.

Se pare că înflorirea personală și evoluția armonioasă e un privilegiu rezervat celor care nu au fost răvășiți de rușine ca rezultat al abandonului sau abuzului emoțional, care au internalizat-o și se văd ca fiind imorali, impulsivi, egoiști, defecți dincolo de orice posibilitate de iertare sau reparație. La copii, dezvoltarea armonioasă și echilibrată vine pe fondul unui soclu emoțional sănătos. Dacă baza, fundația a fost afectată, ea afectează și dezvoltarea ulterioară.

Rușinea toxică face generalizări grosolane. ”Face din țânțar armăsar”, cum se spune — și ne aduce o viziune disproporționată asupra lumii. Dacă am picat examenul de admitere la Medicină asta înseamnă că sunt defect pe de-a întregul, că nu sunt în stare, că nu voi ajunge să fac mare lucru cu viața mea. Toată lumea va ști că sunt neserios, superficial, limitat intelectual și mă va disprețui pentru asta.

Ne închipuim că și alții ne văd așa cum ne vedem noi — și că știu secretele noastre murdare.

Dacă oamenii care se simt vinovați se tem de pedeapsă, cei rușinați se tem de respingere și abandon.

Rușinea poate fi explicită, dar cel mai des, ea e implicită!

Astfel, la unii oameni, ea le consumă gândurile și energia și penetrează fiecare fibră a ființei lor, pe când la alții se ascunde convenabil în adâncurile conștiinței și nu scoate capul explicit niciodată. E mai degrabă așa, ca o notă de fond — o reacție strict emoțională, care poate fi aprinsă ușor printr-un trigger — dar care nu e recunoscută ca fiind rușine. Ea poate fi simțită și în corp, și nu neapărat constatată la nivelul dialogului interior. Motivul pentru care există varianta asta extrem de subtilă, inconștientă și emoțională, e că rușinea se dezvoltă în psihic înainte ca noi să ne dezvoltăm vorbirea articulată; înainte de achiziția limbajului verbal. Se instalează în regiunea limbică a creierului, pe când competențele cognitive se dezvoltă mult mai târziu.

Rușinea toxică în creierȘi nu e musai nevoie să existe un trigger extern. Propriile noastre gânduri o pot declanșa la fel de bine.

În Trauma Complexă, ea e o formă de flashback emoțional, adică readucem în prim-plan doar felul cum ne-am simțit când am fost traumatizați, fără detaliile evenimentului în sine, revine doar sentimentul.

Marele psihanalist Carl Jung a spus că „rușinea este zona de mlaștină a sufletului”. Psihologul Gershen Kaufman, autorul cărții Shame: The Power of Caring o descrie ca fiind ”o boală a sufletuluiÎn cuvintele lui:

”Este cea mai caustică experiență a sinelui, față de  sine – fie că e resimțită ca umilire sau lașitate sau slăbiciune, o neputință în fața greutăților vieții. Rușinea e o rană resimțită dinăuntru – care ne separă atât de ceilalți oameni, cât și de noi înșine.”

Acum, că am delimitat rușinea toxică de cea sănătoasă, pe care am stabilit că o mai putem numi și vinovăție, hai să vedem…

Care sunt cauzele rușinii toxice?

Rușinea toxică se formează în perioada în care se dezvoltă psihicul — adică în copilărie.

Virgina Satyr spunea că 96% dintre familii sunt disfuncționale, John Bradshaw spunea că 100% — într-o anumită măsură. (vezi clipul de la finalul paginii ca să înțelegi această perspectivă extremistă)

Ai crescut într-un mediu care te-a criticat, te-a abandonat, te-a ignorat.

Cauzele includ, așadar:

  • Rușine atașată unor emoții normale – de exemplu, furia copilului
  • Cereri de perfecțiune
  • Așteptări nerealiste, neconcordante cu vârsta
    • Ex: Un copil sub 3 ani nu poate să-și conțină emoțiile, să înțeleagă argumentații complexe … și nici măcar să toarne un pahar de lapte cu garanția că n-o să verse puțin pe lângă.
  • Abuz emoțional, abuz fizic — făcute cu sau fără conștiința abuzului, cel mai adesea cu intenții bune, dar uneori și cu intenții rele.
  • Abuz sexual, incest și alte lucruri oribile care li se pot întâmpla oamenilor.

În mod regretabil, unii părinți își aduc copilul la psiholog ca și cum ar duce mașina la reparat, și nu înțeleg că de fapt copilul e simptomul familiei și că abuzul emoțional e la fel de rău ca abuzul fizic. Mulți părinți spun: ”Dar noi nu-l batem”. E OK, dar când îi vezi pe aceiași părinți cum îi vorbesc copilului… îți dai seama că vorbim despre abuz emoțional.

Uneori, ți se atribuie rușine pentru simplu fapt că ești om și pentru că ai emoții normale, umane.  Sau nevoi. Sau toane, adică… fluctuații ale stării de spirit. De exemplu, te înfurii, sau ai un moment necontrolat de ieșire emoțională. Or, mai ales ca mic copil, asta e absolut normal.

Atunci când e abuzat emoțional, un copil se poate simți debusolat, sau furios. Iar atunci când e neglijat și părinții lui sunt indisponibili emoțional, el poate interpreta asta ca însemnând ”Nu merit dragoste și atenție. Am făcut eu ceva rău.

Ex: un copil a căzut cu rolele – probabil abia învăța să le folosească. Mama lui l-a admonestat extrem de dur — ”Chiar nu te uiți pe unde mergi? Cât de prost poți să fii?” L-a certat mai întâi pentru că a căzut, apoi pentru faptul că a început să plângă. ”Hai, nu te mai smiorcăi atât, dacă ai fost prost și ai căzut, asta pățești”.

În realitate, un copil are nevoie să fie conținut, să i se explice că e ok să te doară când te rănești, că nu e nimic în neregulă cu ființa ta dacă ai căzut cu rolele.

Rușinea toxică se transmite de la o generație la alta, ca un bagaj, și părinții care aruncă cu dispreț și imprecații în copiii lor au, la rândul lor, cantități colosale de rușine — ne-conștientizată și negestionată. Mecanismul este inconștient și involuntar. De altfel, se spune că până nu te vindeci, nici nu ai de ales. Așa că dacă asculți acest podcast și te identifici cu conținutul lui, vreau să știi două lucruri:

  1. E posibil să treci peste ce ți s-a întâmplat și chiar să-i ierți pe părinții tăi, sau să nu-i condamni. Eu am fost foarte furios pe cât de mult și de rău mă critica taică-miu pentru orice lucru mărunt. Apoi, l-am văzut pe el cum s-a criticat pe el pentru un lucru absolut minor, și mi-am dat seama că povara pe care o cară e cam…cât Casa Poporului de mare.
  2. În al doilea rând, aș vrea să știi că tu ești generația care face un pas enorm înspre vindecare și conștientizare, în așa fel încât să nu pasezi mai departe toxicitate. Or, ăsta e un lucru extrem de important.

Rușinea poate fi inoculată în mod direct prin țipete, urlete, respingere, critici vehemente, violență fizică, sau indirect, printr-o presiune enormă să fii ceea ce nu poți încă să fii sau să fii extrem de competitiv. De exemplu, tatăl meu îmi pretindea să am abilitățile mentale ale unui adult în înțelegerea față solicitărilor — și eu mă simțeam inadecvat pentru că pur și simplu nu puteam să fac unele lucruri. Unii părinți au o atitudine supra-corectivă: în cazul meu, ar fi vrut să corecteze fiecare nuanță a fiecărui lucru pe care îl făceam vreodată — și să intervină la fiecare pas. Astfel, îmi subcomunica faptul că nu sunt în stare să fac nimic pe cont propriu, că voi greși inevitabil, că nu am abilitatea să mă descurc.

rusinea si vinovatiaAșadar, ea poate fi inoculată indirect, cu atitudini și manifestări de:

  • Dispreț.
  • Ură
  • Silă
  • Bombăneli
  • Dezgust față de tine și manifestările tale și ceea ce ești
  • Pasiv-agresivitate
  • Iritabilitate
  • Nerăbdare — ”Hai odată, ce tot faci? Mănâncă odată supa aia!”
  • Prin favorizarea fraților și surorilor tale
  • Sau punând presiune pe tine să fii extrem de competitiv(ă)
  • Sau când ți se impun standarde nerezonabile de perfecțiune

În plus, avem minimizarea sau chiar negarea emoțiilor noastre: tristețe, reacția pe care o avem la trădare, neputință… ”hai nu te mai smiorcăi, că n-ai de ce”.

Unii părinți pot să fie absenți sau distanți — pentru că sunt absorbiți în propria lor depresie, în alcoolism sau în propria lor indiferență, anesteziere și alienare emoțională.

Mai poate fi potențată și de mituri familiale, cum ar fi ”ce-o să zică lumea”, ”se uită lumea la noi”, ”ne vede lumea”.

În familia mea:

  • Chiar nu ești în stare să … ? Am auzit-o de nenumărate ori, ca picătura chinezească.
  • ”Nu meriți.” În clasele 1-3 am luat premii, îar în clasa a 4-a am luat mențiune. Ritualul era să fiu recompensat printr-un drum la cofetărie și un parfait de vanilie. Deși nu luasem premiu m-au dus, cu mențiunea – ”Uite, parfait…ca-l și meriți”. Un exemplu clasic de moment în care copilul percepe iubirea părinților ca fiind condiționată – Iei premiu? Te iubesc. Nu iei? Lasă, că o să vezi tu disprețul meu…
  • Chiar și la 28 de ani mi-a spus maică-mea: ”Poți să duci tu oala asta cu ciorba la bunică-ta? Aaaa, de fapt lasă, că poate o verși….” Absolut nimic din istoricul meu de viață sau comportament nu demonstrează în vreun fel inabilitatea mea de a duce o oală cu ciorbă câteva zeci de metri — și nu există niciun motiv să considere cineva că nu aș putea duce acest task la bun sfârșit. Am făcut lucruri mult mai complicate în viață. Ce e și mai toxic este că, de câte ori i-am confruntat pe părinții mei, mi-au spus ”Da chiar nu suporți să ți se spună nimic?” ”Eeee, nimic nu-ți convine!” ”Noi îți vrem binele.” etc.

Așa că e lesne de înțeles cum se instalează rușinea toxică: ai interpretat multe dintre reacțiile enumerate mai sus ca fiind respingere, inadecvare, o judecată globală aplicată persoanei tale.

Cum spuneam, rușinea e inoculată la o vârstă foarte fragedă, cu mult inainte să putem să distingem ce e adevărat și ce nu, ce e real și ce nu e, ce ne aparține și ce nu e al nostru. Vrem să fim buni. Vrem să fim iubiți. Vrem să le facem pe plac părinților și profesorilor noștri… și adulților din jur. Plecăm de la premisa că știu ei mai bine ce e bine și rău, și credem ceea ce ne spun ei, fără să avem capacitatea să construim argumentații complexe cu care să contracarăm ceea ce vine de la ei.

La acea vârstă, suntem complet dependenți de părinții noștri pentru ghidare.

Însă rușinea poate veni și din alte părți decât din familie și parenting. Ea poate veni din religie, din cultura locală, de la educatori, învățători, profesori și antrenori de sport.

Religiile, deși propovăduiesc iubire, iertare și acceptare sunt notorii pentru inocularea vinovăției și rușinii și condamnării nemiloase — mai ales dacă ne uităm la varianta lor din secolul 15-16. Ei bine, nici în secolul 21 religia nu și-a lepădat toate hainele astea.

Apoi, în societate și la școală, pe terenul de sport, în vestiare și pe terenul de joacă copiii aud tot felul de lucruri, cum ar fi: ”Ești grasă”, ”Ce prost ești, ești prostu clasei”, ”Ești urât, bocciu.” ”Ești fraier.”, ”Ce dobitoc ești”, ”Ești poponar”, ”Fetițele cuminți nu fac asta. Un copil educat nu se poartă așa!”, ”Chiar nu ești în stare să?” ”Ce era în capul tău când ai făcut tâmpenia asta?” Se face mișto de defectele fizice sau de vorbire pe care le ai. Avem faimosul fenomen de bullying. Avem gay shaming, fat shaming, slut shaming, gender shaming.

Există ură și dispreț față de ambele sexe, atât față de femei cât și față de bărbați, la fel cum există ură față de persoanele religioase și față de atei.

Lumea încearcă să descarce vinovăție pentru:

  • felul cum arăți
  • sexualitatea ta
  • rasa sau etnia căreia aparții
  • ideile pe care le ai
  • orientarea politică
  • comportamentul tău
  • structura ta de personalitate…de exemplu oamenii cu capul în nori, genul artist, sunt un pic disprețuiți de societatea productivă și numiți inutili.
  • …și cam… orice.

Cultura în care se întâmplă să trăiești — că o fi mai tradițională și rurală sau mai urbană și progresistă — are tendința să arate cu degetul diverse categorii de oameni… și să îi disprețuiască.

În cuvintele unei tipe din State:

Eram mai mereu deprimată când eram copil, și totuși mi se spunea frecvent – CE MOTIV AI SĂ FII NEFERICITĂ? Ai mâncare, haine, un acoperiș deasupra capului, ce nu-ți ajunge? Redusă la tăcere, mâncam mereu dulciuri. Am petrecut o bună parte din viața mea rușinată de corpul meu, de felul cum arăt. Mă simțeam prea grasă și neatrăgătoare. Ori țineam o dietă, ori trișam și mâncam iar dulciuri. Iar apoi, ori mă simțeam oribil că am făcut asta. Acea rușine locuia în fiecare celulă a ființei mele, chiar dacă în exterior proiectam imaginea unei persoane încrezătoare și realizate. Ceva din mine se încorda ori de câte ori mă vedeam într-o oglindă.

Așa că după expunerea repetată la toate lucrurile enumerate până acum, ai internalizat acea voce critică, acea presiune, acele priviri pline de judecată, de abnegație, de ură, de dispreț, de sictir venite din partea părinților, profesorilor, preoților și celor din jur. În psihanaliză, numim superego sau supraeu acea parte a structurii tale psihice care internalizează aceste lucruri. E părintele tău interior, polițistul, preotul și judecătorul din structura ta de personalitate. Unii au un superego extrem de dur, alții unul mai flexibil și permisiv. În multe tipuri de psihoterapie se lucrează cu componenta asta a psihicului, pentru a debloca resursele clientului — iar acum e evident de ce.

Această ștampilă primită pe frunte ajunge să îți marcheze identitatea de sine, percepția a ceea ce ești tu pe lume.

Așa că la vârsta adultă, atunci când ne confruntăm cu diferite situații, readucem în prim plan — în mod inconștient — tonusul emoțional al traumelor noastre, sub formă de rușine. Psihicul nostru ne aduce aminte de cum ne-am simțit atunci când am fost rușinați în trecut.

Din păcate, cei care au internalizat rușinea la nivel de identitate, nu pot face în mod adecvat diferența între rușinea normală, sănătoasă, și cea toxică. Și o transformă ușor pe prima în cea de-a doua.

Deși rușinea toxică e venită din exterior, considerăm în mod eronat că e a noastră, pentru că ne vine din dialogul interior, pe care îl credem, pentru că e al nostru. E atât de înrădăcinată în ființa oamenilor, încât pare natural ca ea să fie acolo. Pare justificată. Dar nu e normală sau justificată.

E un bagaj extrem de greu, pe care-l cari peste tot, și-ți corupe multe arii ale vieții.

rusinea toxicaCare sunt efectele?

Rezultatul superegoului cu componentă de rușine toxică — despre care vorbeam mai sus — este o serie de gânduri automateintruzive, adeseori inconștiente. Dacă nu te vindeci de ea, ea poate duce la:

  • Mai multă rușine (o spirală vicioasă). Neuroștiințele ne arată cum un comportament repetat suficient de mult are tendința să devină un  obicei, să fie repetat și mai mult, fără prea mare efort.  ”Să simți rușine mai înseamnă ca de îndată ce ai o nevoie, un impuls sau o emoție mai dificilă, imediat te simți rușinat.” — J Bradshaw.
  • Anxietatea rușinii este anticiparea unei situații în care știi că vei reacționa simțind rușine. (Chestia asta nu e conștientă, apropo.)
  • Mai departe pe spirală, se poate ajunge la depresie, pierderea perspectivei, deznădejde, sentimente de neajutorare, neputință și chiar disperare.
  • Stagnare. Reacția de ”freeze”. Când nu acționăm în nicio direcție rămânem pe loc, într-un soi de lâncezeală. Nu putem să gândim, să vorbim și să acționăm la capacitatea noastră normală — pentru că resursele noastre prețioase sunt consumate pe conflictul cu noi înșine.
  • Critica de sine. Dezvoltarea unui critic interior extrem de virulent, un dialog intern foarte toxic.
  • Critica altora – e o vorbă, ”acei oameni care îi critică mult pe ceilalți se critică pe ei dublu” . În încercarea de a scăpa de sentimentul de rușine, mulți oameni o descarcă pe alții, prin intenția de a dovedi că ceilalți se înșeală, că nu au dreptate, greșesc, sunt proști și inferiori.
  • Gândirea distorsionată, marcată de catastrofizare sau gândirea în ”alb și negru” (”ori reușesc în mod impecabil în tot ce-mi propun, ori sunt un ratat abject” — e un exemplu de gândire în alb și negru)
  • Reacția fight-or-flight, care duce la Anxietate.  Și la anxietatea socială, care e mai mult decât banala timiditate.
  • Stimă de sine scăzută, mai pe românește, probleme cu încrederea în tine.
  • Sentimentul de inadecvare alimentează, la rândul lui, un sentiment de alienare, de separare de lumea din jurul nostru, sentimentul că ești altfel, că ești diferit(ă).
  • Apare tendința de a evada din realitate, de izolare — o realitate pe care o considerăm prea grea de suportat. Retragerea din realitate. Abdicarea din rolul pe care-l ai în viața ta. Te retragi și te refugiezi în: Netflix, ficțiune, iarbă, Nutella, jocuri online, ș.a.m.d. Posibilitățile de evadare sunt multe.
  • Cum spuneam, autosabotaj in diferite forme. Uneori dificultate în a face lucruri pe care alți oameni le fac cu ușurință. Probleme cu motivarea și demotivarea.
  • Te simți stângaci, prostănac, mai puțin decât trebuie să fii.
  • A nu te lăsa văzut, să te ascunzi de ceilalți oameni, ca să nu vadă cât de nașpa ești. De unde și expresia, ”îmi venea să intru în pământ de rușine”. Dacă ești sau aspiri să devii artist, scriitor, sau ai idei care merită să fie auzite, vei avea reticență să le faci publice, să le arăți lumii. Le vei ”ține la sertar”.
  • Tendința de camuflare, de ascundere sub o mască – fie ea masca perfecționismului, sau a supra-compensării prin realizări mărețe sau a grandiozității, în cazul narcisicilor.
  • Furie și nervi (când presiunea devine prea mare pe tine, o verși pe ceilalți)
  • People pleasing. Un simț al obligației față de alți oameni.
  • Supracompensarea. Vrei să fii mai mult decât om, mai mult decât performant, să ai cea mai bună performanță la pian, la matematică, ș.a.m.d.
  • Și, nu în ultimul rând, sentimentul de martir sau de victimă a circumstanțelor. Inabilitatea de a-ți lua puterea în mâini.

J.B.: ”Rușinea toxică poartă și fața grandiozității. Poate să apară fie ca umflarea în pene de tip narcisic fie ca neajutorare abjectă. Fiecare dintre extreme refuză să fie om. Unul exagerează: sunt mai mult decât om; celălalt minimizează: sunt mai puțin decât om.”

Mai mult de atât, e greu să scuturi aceste sentimente, pentru că de compania ta ai parte în orice moment al existenței tale. O vorbă pe engleză spune ”Wherever you go, there you are.” (Jon Kabat Zinn)

Chiar si postura fizică a omului care trece printr-un episod de rușine e diferită. Ca limbaj al corpului, s-ar putea să aibă umerii coborâți, fața mai mohorâtă, capul ușor plecat. O astfel de persoană evită de regulă contactul vizual (privitul în ochi) atunci când vorbește. Tonusul energetic al acestei emoții este foarte jos, nu te simți gata să înfrunți viața cu toată puterea și să cucerești muntele Everest – ci din contră…

Problema cea mare a rușinii și vinovăției cronicizate este că ele sunt emoții antagonice. Adică te întorci tu împotriva ta. Îți folosești energia emoțională, psihică, mentală — culmea! — ca să te lupți cu tine însuți, să te biciuiești pe tine. Or, când lupți cu tine, cine câștigă și cine pierde? Cine suferă consecințele? Practic, energia ta e irosită pe o spirală neproductivă și distructivă mai degrabă decât pe ceva constructiv.

Silver linings — consecințele pozitive

Every cloud has a silver lining

  • Perfecționismul sănătos — adică seriozitatea față de munca depusă, atenția la detalii. Într-o încercare de a evita judecata, fac o treabă bună. Grijă față de aspect. Ajungi să excelezi într-un domeniu. Șmecheria e să faci asta fără să mai alimentezi rana rușinii.
  • O sensibilitate crescută, o viață emoțională mai nuanțată, acordată pe nuanțe fine, capabilitatea să ții cont de emoțiile celorlalți. Un stil de comunicare în care ai grijă să nu jignești sau rănești în mod gratuit. (Bineînțeles, se poate duce și-n extrema cealaltă.)

Iar acum, că am văzut CE ESTE, care sunt CAUZELE și EFECTELE, hai să vedem…

Care sunt consecințele acestor efecte?

  • Adicțiile. Cei mai mulți oameni cu dependențe au un nucleu de rușine toxică. Substanța aleasă (cum ar fi alcoolul, heroina) reprezintă o formă de automedicare — ori pentru anestezie, ori auto-suspendare, și o evadare din fața rușinii — o suspendare temporară a presiunii și tensiunii și poverii pe care nu poți și nu știi cum să o gestionezi. Dependența de activități (cum ar fi sexul, jocul de noroc, workaholismul) sunt și ele forme o portiță de ieșire înspre o zonă unde te simți mai bine — dulapul prin care te duci in Narnia.
  • Tulburările de personalitate. Tulburarea Borderline este în mod notoriu legată de nucleul fundamental al identității bazate pe rușine. Mai mult poți să afli în episodul dedicat.
  • Un alt mecanism de coping îl reprezintă dezvoltarea tendințelor naricisce, și chiar a tulburării de personalitate narcisică.
    • Pentru a nu lua contact cu sentimentul puternic și fundamental de inadecvare, mă voi simți invincibil, infailibil, cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai superșmecher.
  • Intrarea și rămânerea în relații disfuncționaleCodependența și tolerarea abuzului emoțional și de toate felurile la vârsta adultă.
    • În cuvintele lui Dan Drăghici în melodia M-a umilit iubirea ta:
      • Ce viață / alături de tine am trăit / știam că ai alt iubit / preferam să fiu mințit / ca să nu fiu părăsit / nu puteam să zic nimic
    • Sau, cum cânta Laura Vass
      • Cât să mai suport / Și să fiu tolerantă / când tu vii de la ea / cu miros de amantă.
  • Probleme cu menținerea granițelor și limitelor. Îi lași pe ceilalți să te ducă de nas și nu-ți aperi teritoriul. Rămâi în relații, joburi și situații care nu-ți fac deloc bine, dar nu ai puterea sau disponibilitatea să te lupți pentru drepturile tale sau să ieși.
  • Tulburări ale alimentației cum sunt anorexia și bulimia sau adicția de mâncare, foamea emoțională.
  • Devii un people pleaser sau un gică-contra. Sau o oscilare între cele două polarități, de ce nu.
  • Probleme cu controlul impulsului — de a mânca, de a te droga etc.
  • Oamenii cu nucleu de rușine au și probleme cu intimitateavulnerabilitateaautodezvăluirea, deschiderea față de alții. Adică evită intimitatea sănătoasă.
  • Suspiciune față de cei care se poartă frumos cu tine.
  • Teama de a lua contact total și autentic cu emoțiile. Putem să devenim fobici față de emoții și emotivitate, și să suferim de constipație emoțională, sau înghețarea emoțiilor, izolarea lor etc.
  • Perfecționism, standarde ireal de înalte, venite din teamă de respingere și abandon.
  • Comportament autodistructiv, alimentat de faptul că mă întorc, practic, împotriva mea.

beat de rusine toxicaCare sunt convingerile care vin la pachet cu rușinea toxică?

Aici, vorbim despre convingeri fundamentale, care impregnează, ca petele de cerneală tot psihicul și viața emoțională.

Pot fi grupate în scheme cognitive, și există un model terapeutic care se ocupă cu ele — denumit Schema Therapy.

  • Nu merit să fiu iubit(ă).
  • Sunt neatrăgător, respingător.” — și uite așa, înainte ca un om să aibă vreo șansă să se hotărască ce simte și cum se raportează la tine și prezența ta, ai hotărât tu deja pentru ei. Deja ți-ai pus tu eticheta, ți-ai dat verdictul, știi tu deja cum te consideră persoana X sau Y.
  • Dacă m-ar cunoaște cu adevărat, dacă ar știi cine sunt eu de fapt, m-ar disprețui, m-ar urî, m-ar respinge. M-ar vedea ca fiind defect, așa cum mă văd eu”. Adevărul e că tu te-ai respins deja.
  • Sunt prost.
  • Sunt un ratat / o ratată, un nimeni.
  • Sunt defect(ă), inadecvat(ă).
  • Sunt un impostor.
  • Sunt un om rău.
  • Sunt egoist(ă).
  • Mă urăsc.
  • Eu nu contez.”
  • Nu sunt suficient de…” (și aici completezi tu – nu sunt suficient de descurcăreț, de abil, de deștept etc.)
  • Nici nu ar fi trebuit să mă nasc.

Bun.  Am vorbit de ajuns despre partea negativă, de povară. A fost o discuție grea. Hai să vedem acum…

Care sunt Soluțiile?

Pentru a vedea cum scapi de ea, te invit să citești Partea a 2-a a articolului, ”Cum te eliberezi de Rușinea Toxică?

Healing the Shame that Binds You

de John Bradshaw

O gasesti pe:

Curajul de a fi vulnerabil

de Brené Brown

O găsești pe:

Drama copilului dotat

de Alice Miller

O găsești pe:

The Real You Podcast® - Abonează-te:Fii la curent cu ultimele episoade din podcastul The Real You
Etichete
RELATED POSTS
1 Comment
  1. Răspunde

    Octavian Baban

    11 mai 2020

    Aici ajută mult să ai un confident cu care să te mai sfătuiești din când în când… și de ce nu… părintele duhovnic 😉

Lasă un comentariu

PETRE TUDOR BARLEA
Bucuresti, RO

Explorator neobosit al diversitatii umane, curios si vesnic fascinat de felul cum functionam - atat ca indivizi, cat si in grupuri...

Abonează-te:

Primește episoadele direct în  Inbox:

Playlist YouTube: