Astăzi vorbim despre faimosul ”sindrom al impostorului”— un fenomen foarte comun în rândul oamenilor competenți — care e posibil să te fi afectat și pe tine.

Vom descoperi împreună ce este, pe cine afectează, care sunt efectele și consecințele – și, ca de obicei, care e soluția să scăpăm de el?

Ce este sindromul impostorului?

E un fenomen care ii afecteaza pe oamenii cu realizări competențe și reușite legitime – care își pun la îndoială abilitățile, competența, talentele și realizările.

Nu e același lucru cu frica de eșec, sau teama că nu poți să faci un lucru.

E sentimentul că ”ți-ai luat o căciulă prea mare pentru capul tău”, dar, în același timp ”ai intrat în horă, și trebuie să joci”.

Este dublat și sentimentul că ceilalți nu văd ceea ce tu vezi (incompetența percepută) și de teama de a nu fi descoperit(ă) ca fiind incompetent(ă).

E un fenomen care îi afectează pe profesori, avocați, medici, studenți (mai ales cei de nivel Master și Doctorat), pe psihologi, pe programatori, ș.a.m.d.

Se întâmplă chiar și cu partenerii de cuplu, atunci când unul dintre cei doi gândește ”Nu îl/o merit. Ce noroc că am ajuns să fiu cu el/ea.”

Este important să înțelegem că sindromul impostorului nu e o tulburare sau o etichetă clinică reală, demnă de un manual. De altfel multora nici măcar nu le creează un distres foarte mare. Cu toate astea, pe alții îi poate duce în burnout sau depresie. Or, astea sunt etichete clinice. Însă pe majoritatea oamenilor doar îi ține foarte stresați, și cu garda sus. Și îi trece prin cicluri de epuizare emoțională.

Cam cât de comun este?

Nu știu dacă o să te surprindă sau nu: este foarte comun. De exemplu, cel puțin 70% din americanii intervievați pentru un studiu au declarat că au simțit că sunt impostori cel puțin o dată în viață, într-o carieră.

Altfel spus, într-un birou în care lucrăm mai mulți, e posibil ca fiecare dintre noi să își pună la îndoială, în secret, propriile competențe.

Problema cu el este că el nu pleacă odată cu succesul obținut — indiferent care este forma de succes pe care îl atingi.

Printre oamenii faimoși care l-au avut se numără și: Albert Einstein, Maya Angelou, actori precum Tom Hanks, Jodie Foster, Natalie Portman și Penelope Cruz — pentru a menționa doar câțiva.

Termenul a fost folosit pentru prima oară de Pauline Rose Clance și Suzanne Ines – psihologi și cercetători universitari, într-un studiu care, la momentul respectiv, viza doar persoanele de sex feminin din mediul universitar.

Între timp, s-a descoperit că el afectează în egală măsură și femeile, și bărbații, și oameni din tot felul de clase sociale, cu ocupații și vârste cât se poate de variate.

Problema e că mulți oameni nu caută ajutor de specialitate, pentru că un se gândesc la asta ca și cum ar fi ceva ce merită discutat.

Care sunt efectele și consecințele?

Oamenii cu sindromul impostorului au tendința să muncească mai mult. Își pun mai multe lucruri pe tavă. Dacă cumva ating succesul, să fie cu prețul uni efort asiduu. ”Cu sânge, sudoare și lacrimi”, cum s-ar spune. Este o formă de compensare.

Este posibil ca acești oameni să vorbească mai mult, pentru a acoperi sentimentul de inadecvare.

De asemenea, în mod paradoxal (sau nu), astfel de oameni pot avea momente când se cred extraordinari și ”se umflă în pene” – din nou, tocmai ca să acopere sentimentul de inadecvare.

Alții supracompensează prin supra-pregătire. De exemplu, pentru o prezentare de o oră — pe care ar putea să o livreze fără prea multe bătăi de cap — se pregătesc 20-50 de ore!

Practic, există 2 spirale vicioase: supra-pregătirea și munca din greu, în așa fel încât, dacă cumva persoana are succes, să pună succesul pe seama muncii din greu, nu a competențelor și procrastinarea (amânarea până în ultimul moment) – în acest caz, vina este dată pe noroc.

Toate acestea duc la stress, burnout, lipsa satisfacției față de locul de muncă și ceea ce se numește ”perfecționism dezadaptativ”.

Ce este perfecționismul dezadaptativ?

Este atunci când un om își setează obiective imposibile și tinde să fie extrem de critic cu el însuși.

Asta spre deosebire de perfecționismul adaptativ — în care îți setezi standarde înalte (care clar te scot din zona de confort), însă care sunt pozitive și motivante. Cu alte cuvinte, nu te pregătești pentru autoînfrângere, ci pentru depășirea propriilor tale limite.

O consecință tristă: oamenii care suferă de acest sindrom nu aplică pentru burse, granturi, finanțări nu își împărtășesc rodul muncii lor — și multe proiecte care s-ar fi dovedit minunate rămân ”la sertar”.

SI mai duce și la ruminații: procese de conștiință, gândit prea mult despre acel lucru, în spirale neproductive. În loc să folosești resursele minții pe ceva productiv, ele sunt investite în îndoială de sine.

Cum spuneam mai devreme, se poate ajunge și la depresie sau anxietate.

La fel cum aproape orice lucru are și părți bune și părți rele, și sindromul impostorului are avantajul de a-i face pe cei care îl au să vrea să își îmbunătățească munca și să se provoace constant. Însă ar fi ideal să nu facem asta cu prețul burnout-ului, al depresiei sau al anxietății. Altfel, spus, un pic de îndoială de sine — în doze rezonabile — este bună.

Care sunt cauzele?

Cauzele nu sunt extrem de clare, însă ele includ:

• un critic interior foarte virulent
• semnale mixte primite de la părinți (acum ești bun, acum ești rău)
• parenting care nu a încurajat independența copilului (la momentul potrivit, desigur)

Care sunt soluțiile?

1. Conștientizarea: Simplul fapt că știi despre ce e vorba, că ai insight-ul și termenul de sindrom al impostorului poate să ajute.

2. Vorbește cu cineva despre asta. Brene Brown spunea că rușinea se face mică atunci când o scoți la lumină, pe când atunci când o ții în intuneric, ea crește. Poate că nu o să dispară de tot, dar măcar se mai potolește.

Opțiunile pe care le ai: terapia de grup (deși e puțin probabil să existe grup terapeutic fix pe tema asta, poți deschide discuția într-un grup clasic), psihoterapia, ședințe informale realizate de HR-ul vostru la serviciu, sau pur și simplu niște discuții cu colegi de serviciu sau prieteni de încredere.

3. Rămâi modest(ă): Nu supracompensa prin aroganță și autosuficiență. Păstrează o doză de smerenie, cum s-ar zice. Nu de dragul modestiei, ci pentru că asta îți lasă loc să mai crești.

Îmbrățișează ”a beginner’s mindset” (un concept din budismul zen, numit Shoshin). Indiferent de cât de ”senior” ai ajuns în meseria ta, ferește-te să spui ”lasă că știu eu perfect cum se fac lucrurile și care sunt pașii de urmat”. Acționează din când în când ca o persoană care nu a descoperit tainele meseriei.

E și o poveste interesantă în cartea lui Ryan Holiday, Inamicul este egoul. Atunci când a fost primit în formația Metallica, faimosul chitarist Kirk Hammett a făcut ceva contraintuitiv: în loc să se umfle în pene de cât de șmecher și bun e el, s-a dus să ia lecții de chitară de la unul dintre cei mai buni – Joe Satriani.

4. Ține o evidență a feedback-ului pozitiv primit. Păstrează un dosărel cu toate complimentele, validările, premiile, notele bune și reușitele tale. Uită-te din când în când peste ele.

5. Fă o schimbare de identitate. Cred că șansele sunt să vină o zi când te vei aprecia corect (nici cel mai bun, nici cel mai rău), și vei înceta să te percepi ca incompenent(ă). Esența nu e doar să crezi asta la nivel mental, ci să o și simți – de aceea îi spune schimbare de identitate.

6. Nu uita că oamenii se gândesc mai mult la ei decât la tine. Când crezi că oamenii își consumă energia judecându-te pe tine, ține minte că și ei, ca și tine, se gândesc la propriile lor neajunsuri, griji etc., și mult mai puțin la tine.

7. Asigură-te că nu e vorba de incompetență reală. ”Nimeni nu s-a născut învățat”, spune o vorbă. E posibil să te simți așa pentru că realmente ești la început, neștiutor, novice. Nu e nicio rușine. În cazul acesta, ce am scris în articol nu se aplică, și va fi nevoie să depui ceva eforturi să devii mai bun(ă) în ocupația ta.

8. Proiectează lumina în exterior. Am luat această idee de la Maria Forleo. Ea spune așa: ia lumina din interiorul tău și proiecteaz-o înspre cei care sunt beneficiarii muncii tale. Focalizează-te pe cei care primesc rodul muncii tale, mai degrabă decât pe tine, ca prestatar.

9. Învață să crezi complimentele și feedback-ul pozitiv. Când oamenii îți spun în mod onest că ești bun(ă) la ceea ce faci, acel lucru este adevărat pentru ei.

10. Lucrează la convingerile tale. Până la urmă, Sindromul Impostorului nu e nimic altceva decât un sistem distorsionat de convingeri iraționale — legate de tine și ce ești/poți tu. Prin urmare, la convingeri merită lucrat.

Concluzii?

Fă ce poți să îți liniștești anxietatea, proiectează lumina în exterior și dă-i înainte! Fii tu în ceea ce faci…și fă ce ai de făcut, mai degrabă decât să te gândești excesiv la lucrurile astea. Și vorbește frumos cu tine: probabil știi de la mulți autori cât de important este dialogul interior.

Mult spor pe drumul către destinația aleasă!