Am vorbit cu Tiberiu Seeberger despre Psihoterapia Psihanalitică. Am descoperit împreună cum diferă ea de psihanaliza clasică, apoi am vorbit despre cum sunt structurate mintea umană și personalitatea conform teoriei psihanalitice. Am discutat despre mecanismele de apărare și, în cele din urmă, am vorbit despre criticile aduse psihanalizei și direcțiile în care s-au dezvoltat terapiile psihodinamice.

Ce este psihanaliza?

Psihanaliza este o metodă terapeutică și o teorie a minții și comportamentului uman dezvoltată de Sigmund Freud la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Psihanaliza se concentrează pe explorarea inconștientului, interpretarea viselor, analiza rezistenței și a transferului (v. mai jos), și pe importanța experiențelor timpurii în dezvoltarea personalității. În cadrul psihanalizei, se presupune că procesele inconștiente ne influențează gândirea, emoțiile și comportamentul — iar aducerea acestor procese în conștient prin asociere liberă și interpretare poate duce la înțelegere și schimbare.

Ce este psihoterapia psihanalitică?

Psihoterapia psihanalitică este o formă de terapie inspirată de principiile psihanalizei, adaptată pentru a fi mai flexibilă și mai puțin intensivă decât psihanaliza tradițională. Psihoterapia psihanalitică împărtășește cu psihanaliza accentul pe înțelegerea inconștientului, a dinamicii interpersonale și a istoriei personale, dar se poate desfășura într-un cadru cu întâlniri mai puțin frecvente (de exemplu, ședințe o dată sau de două ori pe săptămână) și nu necesită întotdeauna utilizarea divanului. Psihoterapia psihanalitică utilizează relația terapeutică pentru a explora și a înțelege modelele de gândire și comportament, având ca scop creșterea conștientizării de sine, rezolvarea conflictelor interne și îmbunătățirea sănătății emoționale și a relațiilor interpersonale.

Evoluția de la psihanaliza clasică la psihoterapie psihanalitică reflectă adaptările și extinderile teoriei și paracticii psihanalizei pentru a răspunde nevoilor diverse ale pacienților și pentru a integra descoperirile din cercetările psihologice și psihoterapeutice. Psihoterapia psihanalitică are o abordare mai flexibilă și mai orientată către pacient — recunoscând importanța relației terapeutice și a contextului vieții actuale a pacientului, în timp ce continuă să valorifice înțelegerea profundă a dinamicii inconștiente și a dezvoltării timpurii. Aceste ajustări au făcut psihoterapia psihanalitică mai accesibilă și aplicabilă într-o gamă mai largă de contexte clinice și culturale.

Structura psihicului: inconștient, preconștient și conștient

Teoria psihanalitică — așa cum a fost formulată inițial de Sigmund Freud — împarte psihicul uman în trei straturi principale: conștient, preconștient și inconștient. Aceste straturi ale minții contribuie la comportamentul și experiențele psihologice ale unei persoane în moduri diferite:

Conștientul: Este nivelul minții de care suntem în mod activ și imediat conștienți. Conține gândurile, percepțiile și sentimentele de care suntem conștienți în orice moment dat. Conștientul este asociat cu procesele cognitive directe și deliberative, cum ar fi raționamentul, planificarea și luarea deciziilor. Este partea „vizibilă” a minții, accesibilă introspecției și analizei conștiente.

Preconștientul: Se referă la partea minții care conține informații care nu sunt în conștient într-un anumit moment, dar care pot fi ușor accesate și aduse în conștient dacă este necesar. Include amintiri, cunoștințe și experiențe stocate care nu sunt în prim-planul atenției noastre, dar sunt disponibile la nevoie. Este o zonă intermediară între conștient și inconștient, facilitând trecerea informațiilor între aceste două niveluri.

Inconștientul: Reprezintă partea minții care este inaccesibilă conștiinței directe și conține procese, gânduri, dorințe și amintiri refulate sau ignorate care influențează profund comportamentul și emoțiile noastre. Inconștientul este un rezervor de sentimente, gânduri, impulsuri și amintiri care sunt în afara conștiinței noastre, adesea pentru că sunt prea dureroase sau inacceptabile pentru a fi confruntate direct. Aceste elemente inconștiente pot să se manifeste în vise, acte ratate, simptome nevrotice și comportamente aparent iraționale.

Înțelegerea acestor trei niveluri ale minții oferă o perspectivă complexă asupra funcționării psihice, subliniind modul în care procesele conștiente, preconștiente și inconștiente interacționează pentru a forma experiența umană.

Id, eu și supraeu

Conform teoriei psihanalitice, structura personalității include:

Id (Id-ul): Imaginează-ți id-ul ca fiind partea ta cea mai primitivă, sursa impulsurilor și dorințelor tale de bază. Acesta funcționează conform principiului plăcerii, căutând satisfacție imediată pentru nevoile și dorințele noastre fundamentale, precum foamea, setea, dorința sexuală, etc. Id-ul este prezent din momentul nașterii și nu ține cont de logica sau realitatea exterioară; vrea doar să-și satisfacă nevoile imediat.

Ego (Eu-ul): Ego-ul este partea rațională, care încearcă să împace dorințele id-ului cu cerințele și restricțiile lumii reale. Funcționează conform principiului realității, gestionând sau controlând impulsurile id-ului pentru a găsi moduri acceptabile social de satisfacere a acestora. Ego-ul este cel care gândește, planifică, ia decizii și ne ajută să ne adaptăm la realitatea exterioară.

Superego (Supraeu): Supraeul reprezintă partea morală a minții noastre, influențată de valorile și normele învățate de la părinți, educatori și societate. Funcționează ca un judecător sau un critic intern, evaluând acțiunile și gândurile noastre în raport cu standardele morale și etice învățate. Superego-ul încearcă să ne determine să ne comportăm în moduri care sunt considerate morale și bune, și ne induce sentimente de vinovăție sau mândrie, în funcție de cât de bine respectăm aceste standarde.

Aceste trei instanțe (id, ego, superego) se află într-o interacțiune constantă, influențându-ne comportamentul și deciziile. Ego-ul se străduiește să găsească un echilibru între dorințele primitive ale id-ului, restricțiile impuse de realitate și rigorile morale ale superego-ului. Această dinamică interioară ne modelează personalitatea și modul în care interacționăm cu lumea din jurul nostru.

Mecanismele de apărare (sau de defensă)

Mecanismele de apărare, în contextul psihanalizei, sunt strategii inconștiente prin care ego-ul se protejează împotriva anxietății și conflictelor interne. Aceste procese ajută la gestionarea sentimentelor dureroase sau a gândurilor inacceptabile — menținându-le în afara conștiinței. Mecanismele de apărare pot fi clasificate în mecanisme mature și mecanisme primitive, în funcție de modul lor de operare și de eficacitatea lor în gestionarea stresului și a anxietății.

Mecanismele mature sunt considerate mai sănătoase și mai adaptative. Ele permit individului să se confrunte cu realitatea într-un mod mai eficient și mai matur. Exemple includ:

• Sublimarea: Canalizarea impulsurilor sau energiilor nesănătoase în activități constructive sau creative. De exemplu, o persoană care simte agresiune poate alege să practice un sport competitiv, transformând astfel impulsul agresiv într-o activitate acceptată social și benefică.
• Umorul: Folosirea umorului pentru a face față situațiilor dificile, permițând exprimarea sentimentelor fără a provoca disconfort. De exemplu, cineva care trece printr-o situație stresantă la locul de muncă ar putea face glume despre situație, pentru a ușura tensiunea.
• Suprimarea: Constă în amânarea conștientă a atenției acordate unei probleme sau unui sentiment până într-un moment mai potrivit. De exemplu, cineva care se simte trist în timpul unei întâlniri importante poate alege să-și amâne tristețea până când poate fi procesată într-un mediu privat.

Mecanismele primitive, pe de altă parte, sunt adesea considerate mai puțin adaptative și pot duce la probleme în funcționarea de zi cu zi a persoanei. Ele sunt mai caracteristice copilăriei, dar pot persista și în viața adultă. Exemple includ:

• Negarea: Refuzul de a recunoaște realitatea unei situații dureroase. De exemplu, un fumător care refuză să accepte că fumatul este dăunător pentru sănătatea sa practică negația.
• Proiecția: Atribuirea propriilor sentimente, dorințe sau gânduri inacceptabile altor persoane. De exemplu, un angajat care simte gelozie față de succesul unui coleg ar putea crede în schimb că colegul este gelos pe el.
• Regresia: Revenirea la comportamente și atitudini caracteristice unei etape anterioare de dezvoltare. De exemplu, un adult care se comportă copilărește atunci când se simte respins sau stresat.

Diferența dintre mecanismele mature și cele primitive constă în modul lor de adaptare la realitate și funcționalitate. Mecanismele mature permit individului să facă față realității într-un mod constructiv și să mențină relații sănătoase și mature cu alții. Pe de altă parte, mecanismele primitive pot distorsiona realitatea și pot deteriora funcționarea și relațiile, fiind adesea surse de disfuncționalitate în viața adultă.

Transferul și contratransferul

Transferul se referă la procesul prin care emoțiile, dorințele și așteptările pe care un pacient le-a dezvoltat în relația cu persoane importante din trecutul său sunt proiectate și reexperimentate în relația cu terapeutul. De exemplu, un pacient ar putea începe să îl vadă pe terapeut ca pe o figură parentală și să reacționeze față de el cu un amestec de afecțiune, dependență, furie sau rivalitate — așa cum ar fi făcut cu părintele său.

Contratransferul este răspunsul emoțional al terapeutului la transferul pacientului. Aceste emoții pot fi influențate de propriile experiențe nevindecate sau nerezolvate ale terapeutului. Recunoașterea și gestionarea contratransferului sunt esențiale pentru a asigura că terapeutul rămâne obiectiv și eficient în tratarea pacientului și nu permite propriile sale probleme nerezolvate să îi influențeze terapia.

În psihoterapia psihanalitică, ambele procese (transferul și contratransferul) sunt considerate instrumente terapeutice foarte valoroase. Transferul oferă o fereastră prin care vedem modul în care pacientul experimentează și interpretează relațiile — permițându-i terapeutului să identifice și să lucreze cu modele relaționale și emoționale adânc înrădăcinate. Prin înțelegerea și interpretarea transferului, terapeutul poate ajuta pacientul să devină conștient de aceste modele și să le înțeleagă într-un context mai larg, promovând astfel insightul și schimbarea.

În același timp, gestionarea atentă a contratransferului împiedică interacțiunile terapeutice să fie distorsionate de propriile nevoi sau răspunsuri emoționale ale terapeutului, asigurând că acesta rămâne un facilitator eficient al procesului terapeutic.

Alte idei discutate:

Poziția Schizoparanoidă (Melanie Klein)

Poziția schizoparanoidă este un concept introdus de psihanalista Melanie Klein, care se referă la o etapă timpurie în dezvoltarea psihică a copilului, în special în primele luni de viață. Această poziție este caracterizată prin modul în care copilul experimentează și gestionează anxietatea și relațiile cu obiectele externe (de obicei, referindu-se la părinți sau, mai specific, la sânul mamei).

În această fază, copilul percepe lumea în termeni extrem de divizați, în bun și rău — fără a putea integra aceste două aspecte. Din cauza capacității cognitive limitate și a lipsei de experiență, copilul nu poate înțelege că un obiect (sau o persoană) poate avea atât aspecte bune, cât și rele în același timp.

Astfel, putem vorbi despre:

Anxietatea paranoidă: Copilul se teme că obiectele „rele” sau aspectele rele ale obiectelor îi dăuna. De exemplu, atunci când este foame sau când mama nu este prezentă, copilul poate simți că sursa de hrană (i.e. sânul) este „rea” sau persecutorie.

Mecanisme de apărare: Pentru a face față acestei anxietăți, copilul se bazează pe mecanisme de apărare primitive, precum scindarea, proiecția și idealizarea. Scindarea îi permite să separe experiențele și percepțiile în „complet bune” sau „complet rele”. Proiecția implică atribuirea propriilor sentimente negative sau anxietăți către obiectele externe.

Integrarea treptată: O parte esențială a dezvoltării ulterioare a copilului este capacitatea de a trece de la poziția schizoparanoidă la poziția depresivă, un alt concept propus de Klein, care implică recunoașterea că obiectele iubite și cele urâte sunt de fapt aceleași. Această realizare duce la anxietatea depresivă și la dorința de a repara relația cu obiectul iubit, acum recunoscut ca fiind unic și întreg.

Astfel, poziția schizoparanoidă este un stadiu normal în dezvoltarea timpurie, care joacă un rol crucial în formarea modului în care individul va percepe relațiile și obiectele exterioare pe parcursul vieții.

Acest lucru se leagă și cu scindarea/clivajul din Tulburarea de personalitate Borderline și cu idealizarea și devalorizarea din abuzul narcisic.

Terapia focalizată pe transfer (Otto Kernberg)

Terapia focalizată pe transfer (Transference Focused Psychotherapy – TFP) dezvoltată de Otto Kernberg este o formă de psihoterapie psihanalitică structurată, concepută pentru a trata pacienții cu tulburări de personalitate, în special cei cu tulburare de personalitate borderline. Această abordare terapeutică se concentrează pe relația dintre pacient și terapeut (transferul) ca fereastră principală pentru înțelegerea și modificarea structurii de personalitate a pacientului.

Cum funcționează TFP și cum ajută pacienții cu tulburare borderline:

1. Focalizarea pe relația de transfer: În TFP, relația dintre pacient și terapeut devine un laborator emoțional în care pacientul poate experimenta și explora diverse moduri de gândire, simțire și interacțiune. Transferul – sau modul în care sentimentele pacientului față de persoane importante din trecut se reflectă în relația cu terapeutul – oferă oportunități valoroase pentru a înțelege și a lucra cu modele de gândire și comportament disfuncționale.
2. Identificarea și explorarea scindărilor: TFP ajută pacienții să identifice și să integreze aspectele scindate ale sinelui și ale altora. Acest lucru este foarte important pentru pacienții cu tulburare borderline, care tind să vadă lumea și pe ei înșiși în termeni extremi (buni sau răi, totul sau nimic).
3. Autoreglarea emoțiilor: Prin explorarea experiențelor transferențiale, pacienții învață să recunoască, să tolereze și să regleze emoțiile intense și adesea fluctuante, o provocare comună pentru persoanele cu tulburare borderline.
4. Îmbunătățirea relațiilor interpersonale: Învățând să navigheze relația terapeutică complexă și adesea intensă în TFP, pacienții pot dezvolta abilități mai bune de a gestiona relațiile interpersonale din viața lor cotidiană.
5. Clarificarea identității: TFP poate ajuta pacienții să dezvolte un simț mai coerent și integrat al sinelui, combatând sentimentele de goliciune și instabilitate ale identității frecvente în tulburarea borderline.

Aplicabilitate pentru alte tulburări de personalitate:

Deși TFP a fost dezvoltată inițial pentru tulburarea de personalitate borderline, principiile și tehnicile sale pot fi adaptate și pentru tratamentul altor tulburări de personalitate, în special pentru cele din clusterul B (cum ar fi tulburarea de personalitate narcisică) sau clusterul C (cum ar fi tulburarea de personalitate evitantă sau dependentă). Importanța relației terapeutice și a lucrului pe transfer este relevantă în contextul oricărei tulburări de personalitate, unde modurile dezadaptative de a percepe și interacționa cu alții sunt adesea centrale.

Mentalizarea (Peter Fonagy)

Mentalizarea, un concept introdus și dezvoltat în cadrul psihoterapiei de către Peter Fonagy și colaboratorii săi, se referă la capacitatea de a înțelege și interpreta acțiunile proprii și ale celorlalți ca stări mentale, precum: gânduri, dorințe, sentimente și credințe. Această abilitate ne permite să înțelegem că, până la urmă, comportamentul oamenilor este adesea ghidat de stările lor interioare nevăzute și neajută să anticipăm și să răspundem în mod adecvat la comportamentele celor din jur.

Utilitatea mentalizării:

1. Înțelegerea și reglarea emoțiilor: Prin mentalizare, indivizii pot recunoaște și înțelege propriile emoții și motivații, ceea ce le permite să le regleze mai eficient și să răspundă în moduri mai adaptative la stres sau provocări emoționale.
2. Îmbunătățirea relațiilor interpersonale: Capacitatea de a mentaliza contribuie la construirea și menținerea relațiilor sănătoase și satisfăcătoare. Înțelegând stările mentale ale celorlalți, putem răspunde într-un mod mai empatic și conectat, facilitând astfel comunicarea și cooperarea.
3. Dezvoltarea unui simț stabil al sinelui: Mentalizarea ajută la formarea unui simț al identității coerent și integrat, permițând indivizilor să înțeleagă cum se văd pe ei înșiși în diferite contexte și în relație cu alții.
4. Tratamentul tulburărilor psihologice: Mentalizarea a fost integrată în tratamentele pentru diverse condiții psihologice, în special în terapia focalizată pe mentalizare (Mentalization-Based Treatment – MBT) pentru tulburarea de personalitate borderline. Această abordare s-a dovedit a fi eficientă în reducerea simptomatologiei și îmbunătățirea funcționării sociale și emoționale a pacienților cu această tulburare.
5. Prevenirea reacțiilor impulsive: Prin dezvoltarea capacității de a reflecta asupra stărilor mentale înainte de a reacționa, mentalizarea poate reduce comportamentele impulsive sau reacțiile bazate pe interpretări greșite ale intențiilor celorlalți.

În esență, mentalizarea este un instrument esențial pentru înțelegerea complexității comportamentului uman, facilitând adaptarea socială și emoțională și contribuind la sănătatea psihologică generală.

Despre Tiberiu Seeberger

Tiberiu Seeberger este psihoterapeut de orientare psihanalitică, psiholog clinician, membru fondator al Centrului de Studii Psihanalitice și membru MENSA, autorul mai multor articole despre psihologie publicate în reviste precum Psychologies, CISD și autorul unui podcast live.

Pentru a descoperi mai multe despre Tiberiu, puteți vizita website-ul lui, la adresa seeberger.ro.

• ascultare activă
• podcast
• psihologie
• relatie