20+ Semne ale Vindecării de Trauma Complexă ★ Episodul 54 | The Real You Podcast
Dacă ai început un proces terapeutic, poate te întrebi, din când în când, „Bun, dar cum îmi dau seama că mă vindec?” E o întrebare legitimă. Nu vine nimeni cu o diplomă pe care să scrie „Felicitări, ai fost validat oficial ca vindecat!” și nici nu primești un badge pe vreo aplicație, ca la duolingo. Vindecarea în terapie nu are deadline, nu se face în linie dreaptă și, cel mai adesea, nu arată foarte spectaculos. Dar este profundă. Și da, are semnele ei.
Astăzi propun să vorbim despre ele. Le-am împărțit în 3 arii: 1) reconectarea cu tine (și cu părți din tine), 2) individuare, autonomie și reziliență și 3) vindecarea relațiilor pe care le ai cu cei din jur.
Partea I: Reconectarea cu tine însuți
Trauma ne deconectează. Vindecarea ne reunește cu noi înșine.
Trauma – mai ales trauma complexă, trăită în copilărie sau repetat, în relații – nu lasă urme doar pe comportamentele noastre, ci și în felul în care ne raportăm la… noi. Adeseori, ca să supraviețuim, învățăm să ne deconectăm de întregi părți din psihicul nostru.
Asta poate însemna să îți ascunzi entuziasmul, să îți înăbuși furia, să te comporți mereu impecabil, să îți ignori corpul, să-ți îngropi vulnerabilitatea adânc în sertarul cu „lucruri pe care nu le arăt niciodată nimănui”, ș.a.m.d.
Pe scurt: ne disociem, la propriu și la figurat. Uneori subtil, alteori profund.
Ce înseamnă mai exact această deconectare?
Hai să ieșim puțin din limbajul de lemn al psihologiei și să privim viața reală.
Imaginează-ți o persoană care, de mică, a fost ridiculizată constant de propria mamă. Nu contează că luase nota 8, 9 sau 10, că ajutase un coleg sau că învățase ceva nou – primea reacții de tipul „Ce mare lucru ai făcut?” sau „Și ce te dai mare?”. După ani de astfel de feedback, învățătura implicită a fost clară: nu e sigur să fii mândru de tine. Așa că partea care voia să se bucure de propriul succes a fost pusă pe pauză, poate chiar exilată complet.
Sau altă poveste, din păcate foarte comună: părinți pot fi absenți emoțional sau fizic – plecați la muncă în străinătate, de exemplu, prinși în drame familiale, boală, alcoolism. Iar copilul? A trebuit să „se descurce” de unul singur, devreme. Foarte devreme. Să devină mic adult. Rezultatul? Un adult hiperresponsabil: care trăiește mereu cu mânecile suflecate, încordat, vigilent, care nu știe – și nu poate – să stea. Să respire. Să facă nimic. Așa cum face, de altfel, leul din documentare – care uneori doar stă. Fără niciun pic de vinovăție.
Asta e trauma: nu e doar durerea, ci și construcția unor identități înguste, în care nu mai încape întreaga noastră umanitate.
Vindecarea înseamnă să redeschizi aceste uși, și să te reconectezi la cine erai și cine ești.
Părțile din noi de care ne-am deconectat nu dispar. Ele rămân acolo, tăcute, în umbră. Așteaptă să le recunoaștem și să le reintegrăm. Vindecarea înseamnă să începem, ușor-ușor, să ne reîmprietenim cu aceste părți.
Iată câteva exemple de ”părți” pe care oamenii și le reneagă / deconectează:
- partea vulnerabilă, care are nevoie să fie ascultată, nu judecată;
- partea jucăușă, care explorează liber lumea, face glume și râde la ele, fără rușine;
- partea furioasă, care spune „Ajunge!” și impune limite;
- partea autonomă, care merge pe drumul propriu chiar dacă acel drum nu adună like-uri;
- partea emoțională, sensibilă, care plânge uneori, și se emoționează la muzică;
- partea intuitivă, care simte dincolo de logică și vede dincolo de tabele Excel;
- partea iubitoare, care vrea o conexiune autentică, nu doar interacțiuni de suprafață;
- partea imperfectă, care greșește, dar nu se mai biciuiește pentru asta;
- partea senzuală, care se bucură de corp, de sex, de dans, de natură, de plăceri simple;
Fiecare dintre ele e o piesă din puzzle-ul tău intern. Vindecarea le aduce pe toate, una câte una, la masă. Fără să le mai cenzureze sau să le trimită în ”colțul rușinii”.
Acceptarea de sine: De la rușine toxică la auto-compasiune
Aici e o altă piatră de hotar în procesul de vindecare: începi să te privești cu alți ochi. Cu empatie. Cu blândețe. Cu răbdare. Te surprinzi gândind ceva de genul:
„Hm, hai că iar m-am enervat cam tare. Ce o fi declanșat asta în mine?”
„Am mâncat junk food și am ronțăit alune toată seara… oare ce-am simțit azi și n-am băgat de seamă?”
„Am greșit, da. Am făcut-o de oaie. Dar nu e sfârșitul lumii. Pot învăța din asta.”
Asta e acceptare reală – nu resemnare, nu delăsare, ci o formă de responsabilitate matură: „îmi înțeleg comportamentele, le analizez și învăț din ele – fără să mă autodistrug.”
Trecem astfel de la rușinea care paralizează (gen „nu sunt bun de nimic”) la curiozitatea care vindecă: „Ce mi se întâmplă acum? Ce pot face în legătură cu asta?”
Rușinea toxică este, adesea, invizibilă. Nu se manifestă doar prin autocritică explicită, ci și prin standarde imposibil de atins, perfecționism, autosabotaj, sau nevoia compulsivă de validare externă. Pe drumul reconectării, înveți să-i dai și acestei rușini… un nume. Și apoi un pic de compasiune.
Începi să fii de partea ta
Imaginează-ți un „team-building” interior – diferitele ”părți” ale tale încep să coopereze în armonie. Nu e ușor, dar e un început.
Vindecarea înseamnă această armonizare. Nu excluderea „părților rele”, ci înțelegerea lor. Integrarea lor. În fond, toate au apărut cu un scop: să te apere, să te țină în viață. Chiar dacă azi, în 2025, nu-ți mai sunt chiar de folos. Așa că poate e timpul să le reintegrezi și să le dai o nouă direcție, o nouă ”fișă a postului”.
Reapare bucuria
Unul dintre cele mai subtile semne că vindecarea a început? Reînveți să te bucuri. De lucruri mici. Să simți soarele pe față. Să auzi râsul unui prieten și să-l lași să te pătrundă. Să te bucuri de sex, fără rușine. Să te joci cu un copil. Să dansezi liber, fără să te simți penibil, la o petrecere pe plajă la apus, la mare. Să nu faci nimic… și să fie OK.
Poți face toate astea pentru că nu mai trăiești permanent în fight-or-flight, cu garda sus și zâmbetul fals de “totul e în regulă”. Ai reconectat curentul. Ești din nou acasă.
Aceasta e reconectarea.
Un proces lent, dar profund. Uneori incomod, dar esențial.
Și poate cel mai important semn că începi, în sfârșit, să te vindeci.
Partea a II-a: Individuare, autonomie și reziliență
Vindecarea nu înseamnă doar să nu mai simți durere. Înseamnă, treptat, să înveți să trăiești altfel. Să ieși din modul „supraviețuire” și să pășești în viață cu o doză mai mare de libertate, autenticitate și sens. Asta se întâmplă atunci când, în procesul terapeutic, încep să prindă contur trei elemente esențiale: individuarea, autonomia și reziliența.
🎯 Începi să funcționezi altfel
Trauma complexă – în special cea din copilărie sau adolescență – te învață să te adaptezi pentru a supraviețui. Dar, pe termen lung, aceste strategii de coping devin rigide, limitative…și chiar autodistructive. Ajungi să trăiești pe „pilot automat” sau, cum zic mulți clienți, ca într-o continuă stare de alertă: „trebuie să fiu mereu pregătit”, „nu pot să-mi dau voie să fiu slab”, ”nu pot să mă relaxez acum, mai am un hop de trecut”.
Pe drumul vindecării, lucrurile încep să se schimbe nu printr-o revelație bruscă, ci printr-o tranziție lentă, dar profundă: treci de la reacție la răspuns, de la impul inconștient și involuntar la intenție conștientă și voluntară, de la evitare la asumare.
Și da, vei simți de multe ori că urci un deal abrupt cu rucsacul plin. Alteori, aluneci puțin la vale. E normal. Dar cu fiecare pas, te întărești.
🧭 Reziliență: Puterea de a reveni
Unul dintre cele mai semnificative semne ale vindecării este reziliența emoțională: capacitatea de a trece prin furtuni emoționale, fără să fii luat(ă) pe sus de ele. Nu înseamnă că nu te mai doare nimic – înseamnă că știi cum să navighezi prin durere, cu ceva mai mult calm, o liniște interioară în spatele acelei dureri, mai multă claritate și, foarte important, mai multă compasiune față de tine.
„Nu trebuie să scoți fum ca să îți dai seama că nu mai poți.” – a spus odată, un terapeut înțelept
Pe măsură ce reziliența crește:
- Nu te mai identifici complet cu emoțiile tale („sunt varză”), ci le observi și le gestionezi („am o emoție puternică acum”).
- Ai capacitatea de a face pauze mici – între stimul și răspuns.
- Îți păstrezi calmul în situații de stres, pentru că nu mai percepi fiecare dificultate ca pe o criză existențială.
🛠 Grija față de tine: Nu e răsfăț, ci revoluție.
Mulți oameni cred că „self-care” înseamnă băi cu spumă și muzică de meditație. Adevărul? Uneori, grija față de sine înseamnă să-ți faci programarea aceea la medic (pe care o tot amânai), să mănânci trei mese reale pe zi, să dormi opt ore și să spui: „Nu pot azi”, fără să simți că te oprește vinovăția.
Vindecarea te aduce mai aproape de nevoile tale reale: de la cele de bază (somn, mâncare, liniște) până la cele emoționale (conectare, siguranță, exprimare).
Înveți să îți protejezi energia, bunăstarea mentală și echilibrul. Oprești notificările care îți mănâncă atenția. Nu răspunzi instant la cereri absurde sau nerezonabile. Și ajungi să îți spui, poate pentru prima oară în viață:
„Nevoile mele contează. Corpul meu nu e o mașină. Și eu merit odihnă, hrană, apă, energie, d-astea.”
🌱 De la supraviețuire la înflorire
Când ieși din starea de criză permanentă, începi să observi lucruri pe lângă care treceai și nu le băgai de seamă. La propriu și la figurat. Viața devine mai colorată, pe măsură ce mintea ta devine mai prezentă. Nu mai reacționezi impulsiv și nu te mai comporți compulsiv – shopping, fumat, fast food, scrolling nesfârșit – pentru că nu mai ai nevoie să amorțești ceea ce simți.
Începi să pui întrebări mai bune:
- „Ce s-a declanșat în mine acum?”
- „Care e nevoia mea neîmplinită?”
- „Care e răspunsul matur pe care pot să-l ofer?”
Și, treptat, mintea ta devine mai flexibilă:
„Poate nu toți oamenii sunt toxici. Poate doar… câțiva. Am să merg din nou să întâlnesc pe cineva.”
„Poate nu e totul pierdut. Poate există și altă cale.”
🧘♀️ Mindfulness: Când înveți să fii prezent
Pe măsură ce trauma se procesează, apar momente de prezență autentică. Uneori, e doar pentru câteva clipe, dar apoi aceste clipe devin din ce în ce mai dese…până când punctele se transformă într-o linie punctată, poate chiar o linie continuă pentru mai mult timp. E acel moment când bei o cană de ceai și chiar o simți. Când îți asculți corpul și nu-l mai ignori. Când observi o emoție fără să o alungi.
Ești în corpul tău. Nu mai fugi de tine. Ai început, în sfârșit, să fii acasă.
🎨 Autonomie: Nu mai trăiești viața altora
Individuarea presupune să-ți recunoști drumul tău distinct. Nu cel dictat de părinți, parteneri, societate sau algoritmul de pe Instagram. Tu alegi în ce crezi. Tu decizi ce contează. Tu îți setezi prioritățile.
Autonomia nu înseamnă izolare, ci puterea de a face alegeri conștiente, chiar și atunci când alegerile acelea sunt nepopulare.
Și odată cu autonomia, apare și autoeficiența – senzația că poți face față vieții, cu provocările ei. Că nu mai ești doar un pion al sorții. Ai volanul în mâini.
🧱 Îți construiești structuri noi
Vindecarea vine cu un simț crescut al disciplinei blânde. Nu pentru că „trebuie să fii perfect”, ci pentru că ai descoperit că merită să ai grijă de viața ta.
Îți construiești rutine, granițe, priorități. Faci ce trebuie făcut chiar și când n-ai chef (vezi plata facturilor). Înveți să spui NU fără vinovăție. Înveți să-ți aperi teritoriul – chiar și față de părinți, șefi sau „prieteni” care te calcă pe bătături emoționale de ani de zile.
„Asta e limita mea. Te rog să nu o depășești.”
(Și dacă o depășește… te retragi.)
🌍 Ai o relație mai matură cu lumea
Pe măsură ce ieși din mentalitatea de victimă – care e absolut firească în contextul traumei, dar nu te ajută pe termen lung – începi să îți asumi responsabilitatea pentru viața ta. Nu mai aștepți ca lumea să se schimbe. Îți schimbi TU răspunsul la ceea ce întâmpini în lumea exterioară.
Nu mai vrei să salvezi pe toată lumea. Și nici nu te mai lași atras(ă) în drame inutile.
Te alegi pe tine. Din nou și din nou. Și, paradoxal, devenind tu mai stabil, poți oferi mai multă stabilitate și altora.
💪 Redescoperi resursele din tine
Vindecarea scoate la suprafață calități pe care poate nici nu știai că le ai: creativitate, umor, curaj, claritate, compasiune. Poate le simțeai vag, dar nu aveai acces ”full” la ele.
Vor veni momente sau transformări care să-ți amintească: „Resursele sunt deja în tine. Doar trebuie deblocate.”
Și încep să iasă la suprafață. Zi după zi. Poate încet…câte un milimetru. Dar sigur.
🎯 Ai o direcție
Pe măsură ce te vindeci, începi să-ți construiești un simț al scopului. Îți dai seama că nu trebuie neapărat să salvezi planeta sau să devii antreprenor de succes, dacă aceste vise ți-au fost inoculate din exterior. Decizi tu pentru tine ce înseamnă o viață cu sens. Poate că, pentru tine înseamnă să cultivi liniște, să construiești relații sănătoase, și să ajuți alți oameni. Sau poate să scrii, să cânți, să înveți, sau să inspiri.
Poate că îți schimbi jobul. Poate că îți schimbi viața. Sau poate doar felul în care îți bei cafeaua dimineața.
Dar o faci dintr-un loc conștient și asumat, nu din frică.
⚖️ Autoreglarea emoțională: Arta pauzei
Reacție vs. Răspuns înseamnă o diferență mică, dar cu un impact uriaș.
Pe măsură ce înveți autoreglarea emoțională, nu mai ”sari în aer” la primul trigger. Nu mai trântești ușa la primul conflict. Nu mai „fugi” de tine prin mâncare, alcool sau Netflix în doze mari.
Faci o pauză. Respiri. Analizezi. Alegi. Răspunzi.
Asta e maturitatea emoțională. Și e un semn clar că vindecarea își face treaba.
🌞 Speranța: Nu mai trăiești în trecut
Pe măsură ce te vindeci, începi să simți că povestea ta… nu s-a terminat. Că nu ești definit(ă) pe de-a întregul de ce ți s-a întâmplat. Că poți construi. Că poți iubi. Că poți visa. Din nou.
Și nu în ciuda trecutului, ci uneori tocmai datorită lui.
🧭 Te întorci la întrebarea esențială:
„Cine sunt eu?”
Nu doar ca reacție la traumă. Nu doar ca produs al trecutului.
Ci ca o ființă întreagă, complexă, unică.
Cu povești. Cu putere. Și libertatea de a face unele alegeri.
Vindecarea nu e o destinație.
E un mod nou de a fi. În contact cu viața. Cu ceilalți și Cu tine.
Și, apropo de asta:
Partea a III-a: Vindecarea relațională
Se spune că „trauma s-a născut într-o relație” – și e adevărat. Dar ce se spune mai rar (și e esențial!) e că vindecarea tot într-o relație se produce. O relație sănătoasă, de data aceasta, care îți oferă un spațiu de siguranță, de acceptare și de reciprocitate.
Dacă ai fost rănit într-o relație în care ai fost neînțeles, ignorat, controlat sau abuzat emoțional, atunci ai nevoie de relații complet diferite pentru a-ți vindeca acele răni. În psihologie, le numim relații corective. Sunt relațiile care „rescriu codul” învățat inițial – acela care îți spunea că nu meriți, că nu contezi sau că trebuie să te transformi pentru a fi iubit.
🤝 Ai nevoie de oameni. Da, TU.
Să ne înțelegem: e OK să mergi la psihoterapie. Însă terapeutul nu poate fi singurul om din viața ta cu care ai o relație autentică. Vindecarea adevărată are loc între ședințe, în lumea reală, în interacțiunile de zi cu zi, în modurile în care (re)înveți să fii tu într-un context social.
Pentru acest lucru, ai nevoie de un mic trib. În mod ideal, oamenii aceștia vor fi suficient de sănătoși încât să te vadă, să te accepte și să fie acolo pentru tine – fără să te vrea altfel decât așa cum ești. Un prieten care îți spune „te sun doar ca să te aud și să văd cum mai ești” are uneori un efect mai terapeutic decât 10 workshopuri despre atașament.
În prezența acestor oameni:
- ✅ Nu mai e nevoie să porți mască.
- ✅ Poți spune ce simți, fără teamă că vei fi respins(ă).
- ✅ Te simți acceptat(ă), chiar și când ai o zi proastă.
- ✅ Îți dai voie să fii… tu.
Asta înseamnă relații „suficient de bune” – nu perfecte, nu fără conflict, ci relații în care știi că nu vei fi pedepsit pentru vulnerabilitate.
🌱 Vindecarea înseamnă să refuzi “apa otrăvită”
Pe măsură ce te vindeci, înveți să alegi: „relații care îmi fac bine” > „relații cu care sunt obișnuit”. Și da, e greu, mai ales dacă ești crescut în haos. Pentru că haosul poate deveni familiar, iar familiarul pare, paradoxal, sigur.
Dar într-o zi, începi să refuzi:
- dramele interminabile,
- codependența,
- relațiile toxice și dezechilibrate,
- manipulările emoționale mascate în „grijă”,
- conectările superficiale, care te seacă de energie.
În schimb, cauți relații în care nu trebuie să te faci mai mic, ca să încapă și celălalt.
🧠 Se dezvoltă comunicarea. Inclusiv ASERTIVITATEA.
Când te vindeci, nu doar că înveți să spui ce simți, dar începi să o faci în moduri asertive. Asertivitatea nu e despre a striga, nici despre a plânge ca să impresionezi. E despre a ști că meriți respect. Și poți vorbi din această convingere.
„Te rog să nu mai ridici tonul la mine.”
„Am nevoie de puțin spațiu acum, dar putem relua discuția mai târziu.”
„Nu sunt de acord, și e ok să avem opinii diferite.”
Și nu doar că rostești aceste lucruri. Le crezi. Le susții. Le menții. Fără vinovăție.
🔓 Te eliberezi de codependență
Codependența e starea aia în care ești lipit emoțional de cineva. Ești bine doar dacă celălalt e bine. Sau doar dacă nu te părăsește. Sau doar dacă te aprobă.
Este iluzia că „fără el/ea, nu pot”.
Vindecarea apare când înțelegi că:
- Nu ai nevoie să te sacrifici constant pentru a fi iubit.
- Nu e treaba ta să reglezi emoțiile altora.
- Poți să fii întreg și în afara unei relații.
Și descoperi, cu uimire, că poți să:
- Stai singur/ă în liniște, fără panică.
- Refuzi un job, o relație sau o întâlnire, fără frică.
- Alegi ce îți face bine, fără să ceri permisiunea nimănui.
Asta e o formă de libertate relațională.
🧠 Apare discernământul relațional
Înainte, poate atrăgeai oameni toxici. Acum, începi să simți dacă un om e potrivit pentru tine. Și când nu e, nu mai insiști. Nu mai încerci să-l „repari”. Nu te mai amăgești cu fantezia că „se va schimba”.
„Această persoană nu e pentru mine – și e ok. Merg mai departe.”
Și în loc să vezi doar partea urâtă a lumii, începi să redescoperi bunătatea oamenilor. Oameni care chiar vor să ajute. Care te ascultă. Care rămân acolo și când e mai greu.
🧱 Granițe. Nu doar puse, ci și… menținute
Granițele nu sunt despre a construi ziduri, ci despre a trasa conturul a cine ești TU. În relații, înveți:
- că poți spune „nu” fără să explici tot romanul vieții tale,
- că poți închide telefonul fără să fii egoist,
- că ai dreptul să nu răspunzi unui mesaj la 11 noaptea de la un șef abuziv.
Granițele te protejează, dar și îi ajută pe ceilalți să învețe să te respecte.
🤲 Înveți să ceri și să accepți ajutor
A cere ajutor nu mai este un lucru rușinos. Nu mai e o dovadă de „slăbiciune”. E un act de curaj. Și când primești ajutor, nu te mai simți vinovat, ci recunoscător. Îți dai voie să fii susținut, văzut, iubit.
Și știi ce e și mai frumos? Că ajungi să oferi la rândul tău ajutor altora – nu din martiraj, ci dintr-un loc de “am destul, și pot da și altora”.
🧩 Simțul apartenenței
Când nu te mai izolezi, începi să participi: la grupuri, comunități și conversații. Te implici în activități de grup – dans, sport, voluntariat, coruri, proiecte de echipă. Toate acestea au un rol terapeutic enorm. Pentru că te ajută să exersezi o relaționare nouă: cooperarea sănătoasă.
Și în aceste contexte, descoperi poate cei mai importanți aliați: oameni care te văd și te primesc așa cum ești.
💗 Te poți deschide către intimitate
Înainte, poate fugeai de intimitate sau o confundai cu controlul, cu gelozia, cu posesivitatea, cu drama, cu dezamăgirea, cu trădarea ș.a.m.d. Acum, înveți că intimitatea înseamnă să te simți în siguranță în prezența celuilalt, și să îți dai voie să fii văzut(ă) cu adevărat.
Și apare ceva ce nu poate fi cumpărat sau forțat: conexiunea autentică.
🕊 Înveți să navighezi pierderea și durerea
Durerea nu dispare, dar tu te schimbi. Nu mai fugi de pierderi, nu le mai bagi sub preș. Înveți să le duci. Să le onorezi. Să treci prin doliu cu demnitate. Să trăiești cu inima întreagă, chiar și după ce o parte din ea a fost frântă.
🔁 Vindecarea în relații este despre reînvățare
Poate că nu ai avut parte de un model sănătos de relație în copilărie. Așa că… o iei de la capăt. Înveți din nou. Relaționezi diferit. Primești altfel. Iubești altfel.
Și dacă la început e greu – poate chiar ciudat – cu timpul, îți dai seama că a fi într-o relație sănătoasă se simte ca un loc sigur, nu ca un câmp de luptă.
🎤 Bonus track: un strop de folclor urban
Da, poate că Florin Salam zicea:
„Am văzut cine-mi e frate… buzunarul de la spate.”
în procesul de vindecare, tu descoperi că NU toată lumea e „perversă și hoață”. Unii oameni chiar rămân alături de tine. Chiar și când în buzunare nu ai decât… ziare.
💡 Concluzie: Tu ești cel care alege cum mergi mai departe
Procesul de vindecare nu e o linie dreaptă, nici o destinație, ci o călătorie complexă, uneori obositoare, alteori eliberatoare – dar mereu transformatoare.
Vindecarea nu e despre a fi iubit de toți. Ci despre a construi conștient câteva relații care contează cu adevărat.
Vindecarea nu e un proces individual izolat. E o revenire în lume. O reconectare. O regăsire a umanității prin ceilalți – și a celorlalți prin tine.
Și poate că cel mai frumos semn că ești pe drumul cel bun este acesta:
Poți să fii cu oameni, fără să te pierzi pe tine.
Și poți să fii cu tine, fără să te simți singur.
